Pentru o cultură constructivă a dezbaterii

other-table

Înainte de toate, ne punem următoarea problemă: are vreun sens această idee de cultură constructivă a dezbaterii? Poate dacă nu ne-ar atrage atenţia valurile de reacţii la unele evenimente ale cotidianului, o asemenea chestiune ar fi lipsită de legitimitate, sau pur şi simplu ar putea fi pusă sub semnul interogaţiei în urma celor mai mărunte evenimente care ating, câtuşi de puţin, sfera spaţiului public.

Admitem aserţiunea că un formator de opinie, fie că se consideră liberal, socialist, conservator, etc. – respingem din această ecuaţia orice formă de coagulare a unui discurs extremist – înţelege să se raporteze în maniere distincte, sau să-şi asume poziţii mai mult sau mai puţin critice faţă de normele după care este gândit spaţiul public. Deşi există o astfel de barieră în coagularea unui discurs comun, nu considerăm atipică prezenţa înţelesului de solidaritate.

Din preocuparea de a nu simplifica opinia formulată prin surprinderea „pistelor greşite” către care se duce dezbaterea publică românească ( pentru că în acest caz am fi determinaţi să oferim şi exemple), preferăm să ne concentrăm atenţia asupra absenţa unei constructivităţi a acesteia, a lipsei de orizont ce o caracterizează. În numeroase situaţii surprinse atât în discuţii publice, cât şi pe cale scrisă, formatorii de opinie lasă impresia că nu posedă o energie (nu capacitate !) intelectuală de a trasa direcţii profunde. Or, aceste aspecte mai puţin vizibile se remarcă în dezbaterile cei iau faţa unor „vijelii”, în disputele publice sau din media care nasc atitudini de înverşunare şi provoacă adevărate căderi nervoase la unii protagonişti.

Prezenţa tot mai frecventă a unor astfel de situaţii în societatea românească creează reflexe intelectuale, tipare de construire a unui discurs care, finalemente, rămâne golit de sens, sau intervenţii ce nu mai pot trezi niciun interes, nu din cauza subiectului tratat, ci ca urmare a „obişnuinţelor” ce caracterizează angajamentul individului. Aşadar, rămâne să găsim şi alte explicaţii, ceva mai profunde, pentru extinderea unui anumit mimetism, atât prin exprimarea opiniilor în scris, cât şi prin metodele de a crea un climat agreabil unor dezbateri civilizate. Totodată, o direcţie nu mai puţin provocatoare o reprezintă identificarea unor răspunsuri cu privire la formatorii de opinie care refuză să-şi concentreze energiile spre puncte convergente, nu acceptă ideea de dezbatere constructivă decât dacă aceasta îşi găseşte un înţeles în propriile lor percepţii, sau care îşi asumă un rol cel puţin delicat (dacă nu imposibil) de apărători ai unor legi care garantează funcţionarea normală a ideii de spaţiu public.

Îndrăznim să constatăm o teamă a formatorilor de opinie în a-şi confrunta propriile poziţii critice cu legitimitatea dată de deciziile politice şi realităţile sociale care ar trebui să le inspire. Pe acest fond, canalele de comunicare lasă într-un plan secund dezbaterea unor idei generatoare de originalitate. În schimb, latura informaţională, discursul partizan, reflectarea palidă a unor realităţi sociale, toate aceste beneficiază de o libertate considerabilă în eforturile construirii unui spaţiu public pregătit pentru a fructifica discuţiile.

Deşi acest gen de comentarii despre constructivitatea în dezbaterea publică poate intra relativ facil în zona evazivului, considerăm că astfel de probleme afectează circulaţia ideilor în rândul elementelor care legitimează spaţiul public şi pot cunoaşte o dimensiune extinsă, în timp, la nivelul societăţii. Una dintre formele de manifestare ar putea consta în marginalizarea instinctuală a unor idei necesare a fi supuse unor intervenţii critice de context, în favoarea altora, poate chiar perimate. Un asemenea proces se prezintă, deseori, sub forma unei condiţii indispensabile pentru menţinerea ritmului de evoluţie a unei comunităţi, aflat într-o permanentă relaţie cu alte modele.