Necesitatea unei prezenţe creştine în viaţa civică şi politică a României

produs-Sticker-auto-cu-hartaProiectarea valorilor creştine în prim-planul societăţilor europene nu e un lucru nou. Fenomenul a existat dintotdeauna dar a luat o formă politică modernă mai ales după 1945, ca reacţie contra barbariei naziste. În Occident, rădăcinile oficiale ale curentului creştin-democrat, de inspiraţie romano-catolică, par să coboare până la enciclica de secol XIX – Rerum Novarum, a papei Leon XIII. În aceeaşi nuanţă, a îngrijorării Bisericii catolice pentru situaţia socială din Vest, au mai existat enciclice ale papilor Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea. Dar ideea construirii unei entităţi politice pentru promovarea valorilor creştine în societăţile occidentale nu a rămas un apanaj al catolicismului. În nordul Europei, în state precum Suedia sau Norvegia, protestantismul a inspirat asociaţii civice şi partide politice pe care le-a propus ca o contrapondere la secularismul vremurilor şi la extinderea stângii politice.

În tot acest peisaj, un mare mister este tăcerea ortodoxiei. Ea nu a copiat modelul lansat după 1945 şi a căutat, pe alte căi, să consolideze prezenţa propriilor valori în câmpul politic al Europei de Est, mai ales după 1989. La 25 de ani de la căderea comunismului putem spune că aceste căi alternative, pentru care a optat Ortodoxia, s-au dovedit a fi doar parţial inspirate şi eficiente. Ele erau mai mult adaptate societăţilor în tranziţie din anii 90, dar mai puţin consistente pentru o lumea anilor 2000, în care Estul ia tot mai mult chipul şi asemănarea Vestului. În plin secol XXI, în estul continentului creştinismul este în recul, secularizarea este în ofensivă, iar o bună parte a generaţiilor tinere îmbrăţişează cu frenezie ideea desacralizării societăţii.

Se pare că intelectualii ortodocşi şi Bisericile ortodoxe din Est nu au înţeles pe deplin esenţa lumii democratice în care evoluează: că există o necesitate imperativă a unui instrument politic pentru a pătrunde spre inima puterii politice, prin alegeri democratice, pentru apărarea structurii (încă) creştine a lumii est-europene. Iar aici, “vina” nu ar deriva doar din lentoarea ierarhiilor ortodoxe, ci mai ales din prejudecăţile şi clişeele de gândire în care “locuieşte” spiritul ortodox mai luminat şi educat.

Obstacolele mentale majore ar fi trei: creştin-democraţia este de inspiraţie catolică, deci trebuie repudiată; democraţia este un produs occidental şi ne place doar parţial, deoarece vine la pachet cu lucruri inacceptabile (protejarea minorităţilor sexuale, ateism etc.); activităţile politice sunt degradante, trebuie ocolite sau ignorate, omul trebuie să se retragă în pasivism civic, în meditaţie spirituală şi activităţi culturale pentru a-şi mântui sufletul. Pe baza acestor prejudecăţi, ortodocşii aleg mai degrabă să “moară” frumos decât să se implice sau să intre inteligent într-o competiţie publică, pentru apărarea drepturile lor şi ale copiilor lor. Trei idei şubrede i-au orbit atât de mult încât orgoliul de a aparţine “dreptei credinţe” îi conduce direct spre colaps.

Demontarea acestor clişee este absolut necesară, pentru a reda naţiunii române o coloană vertebrală fără de care se va amorfiza. În primul rând, creştin-democraţia va fi fost lansată de Luigi Sturzo, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer, dar a fost adaptată iar şi iar în diferite spaţii, din care multe nu sunt catolice. Conceptul a devenit un bun universal şi este sinonim cu viziunea creştină pe care un grup spiritual o propune pentru articularea democraţiei. Acest lucru devine valabil mai ales în secolul XXI, când ciocnirea de valori nu se mai dă între ortodoxie şi catolicism, aşa cum se putea regăsi în revistele culturale interbelice, ci între creştinism, ca întreg, şi ateismul agresiv.

Doar prin depăşirea rivalităţii clasice între biserica Vestului şi a Estului, şi prin alianţa lor contra provocărilor seculariste, se poate ajunge la protejarea fiinţei umane şi la stoparea desacralizării totale a societăţii europene. Acceptarea democraţiei-creştine în Est nu reprezintă acceptarea unui produs catolic, ci a unei idei viabile care să pună Biserica Ortodoxă într-o poziţie mai responsabilă şi mai eficientă în raport cu cetăţenii. Iar în secolul XXI, în mod evident, democraţia creştină desfăşurată în anumite state va căpăta trăsăturile tradiţiilor şi specificului local, identificându-se, în final, cu valorile celor care o practică. Nu poate fi o democraţie-creştină germană transplantată în România, ci una românească….aşa cum o vom construi noi!

Deşi ne bucurăm cu toţii de avantajele democraţiei, în multe colţuri ale lumii creştine româneşti aceasta pare mai mult tolerată decât acceptată. Oameni obişnuiţi, personalităţi culturale sau unii reprezentanţi ai clerului preferă să vadă mai mult tarele democraţiei, criticând la scenă deschisă, uneori inconştient, un sistem politic ce ne-a adus un un cadru real pentru posibilităţi de dezvoltare. Ca să nu mai vorbim de asigurarea securităţii naţionale… Beneficiile democraţiei par să fie trecute uneori în derizoriu – libertatea de expresie, proprietatea privată, securitatea persoanei, posibilităţile de asociere, revenirea la tradiţiile creştine – preferându-se, în schimb, exacerbarea unor nemulţumiri minore: protecţia minorităţilor sexuale, acceptarea celor care refuză religia etc. Mai mult, din neştiinţă sau năduf, pe seama democraţiei occidentale sunt puse probleme care, de fapt, nu au nici în clin nici în mânecă… Aşa se creează iluzia că democraţia este contra valorilor creştine. Spirite mai obtuze sunt chiar gata să se arunce în braţele Rusiei, pentru a nu se „murdări” cu democraţia de tip occidental. Uitând că Rusia şi nu Occidentul a deznaţionalizat cei mai mulţi români, în trecut şi în prezent, uitând că dominaţia ei este cu mult mai dură decât influenaţa civilizaţională a Vestului.

Paradoxal, mulţi practicanţi creştini în România nu vor să folosească inteligent valorile democraţiei, pentru a construi activ o formă de acţiune civică şi politică, de adaptare la realităţile secolului XXI. Ei mai cred încă, în mod naiv, că statutul de majoritari îi apără pe termen lung.Totuşi, din fericire, există şi o pătură de intelectuali creştini bine pregătiţi, cu simţul prezentului şi cu o bună înţelegere a detaliilor culturale şi politice ale Europei. La fel, noii lideri spirituali ai Bisericii Ortodoxe au un aer european care denotă instruire, înţelepciune şi …responsabilitate în acţiunile proprii. Păstrând tradiţiile şi valorificând moştenirea culturală a trecutului, Biserica s-a înnoit în multe detalii şi, în sfârşit, e capabilă de o implicare socială, culturală şi civică mai profundă.

O ultimă problemă ar fi reprezentată de sfiala cu care bunul creştin din România se apropie de politică. Fireşte, modul în care s-a practicat aceasta în ultimii 25 de ani ne-a lăsat tuturor un gust amar. Politica, în stil autohton, a adus mai mult dezbinare şi papuperizare, şi a scos la iveală toate viciile lacome din gena naţională. În acelaşi timp însă, strategiile generale acceptate după 1989 ne-au ancorat în Europa, ne-au adus securitate şi ne-au plasat pe un curs de dezvoltare…măcar încurajator.

Tinzând către perfecţiune, intelectualii creştini ar dori să vadă o politică imaculată, dedicată cu adevărat binelui public, iar apropierea de cea actuală li se pare sub demnitatea lor. Absenţa acestor intelectuali din viaţa publică a lăsat însă un gol umplut de alţii, care au venit în prim planul societal cu intenţii nu la fel de nobile. De aceea, în urma celor 25 de ani de meandre, s-a văzut că doar o entitate politică, un partid care să valorifice experienţa şi valorile creştine, poate consolida o Românie aşa cum ne-o dorim. Deţinerea unui instrument politic modern nu e un moft sau un capriciu, ci o normalitate în acest stadiu matur în care a ajuns democraţia românească. Încercările periferice – asociaţii studenţeşti, sociale şi culturale, ortodoxe şi catolice – au rămas oarecum în zone de mic impact, fără a influenţa decisiv întregul social. Doar un partid politic ar permite pătrunderea către nucleul decizional al statului şi ar aduce un acces democratic la politicile publice.

E drept, ideea de partid repugnă practicanţilor creştini deoarece, vrând-nevrând, de multe ori partidul este echvalat cu o entitate sumbră care, din 1947 şi până azi, trecând prin diferite faze, a adus şi multe suferinţe poporului. Dar dacă prin partid au fost cauzate prejudicii generale, tot prin partid se mai poate salva ceva, participând la o competiţie democratică şi propunând o nouă moralitate şi un nou set de valori pentru viaţa publică. Cum partidul este construcţia cea mai importantă a democraţiei, el trebuie folosit pentru aducerea în prim plan a unei viziuni creştine asupra societăţii de mâine. De asemenea, detaliu de o maximă importanţă, într-o democraţie matură, de aici înainte, partidul e cel mai eficient instrument care va putea apăra interesele publice ale creştinilor din România. Din orgoliu, din neînţelegere sau din reticenţă, o asemenea soluţie nu trebuie totuşi abandonată, ci acceptată.

Calea este însă dificilă… Şi pentru că ar trebui învinse prejudecăţile de mai sus, dar şi pentru că apariţia unei forţe puternice a democraţiei creştine, cu priză la mase, cere pricepere organizatorică, mesaj echilibrat, oameni destoinici şi pregătire în treburile publice. Cum vremurile se anunţă a fi dure, iar timp de pierdut nu mai este, trebuie să ne înarmăm cu curaj şi să păşim pe o cale potrivită…