Creştin-democraţie şi conservatorism

shaking-handsPractica politică a acestui veac post-ideologic pare să excludă orice doctrină politică forte, preferând maleabilei, dar totuşi venerabilei frontiere stânga şi dreapta un populism indistinct, moale, acomodant. În această devenire, nu pierde stânga nivelatoare, expertă în flatarea pasiunilor joase ale maselor, ci dreapta, înrădăcinată într-o tradiţie spirituală, culturală şi socială sub un perpetuu asediu.

Atât conservatorismul, cât şi creştin-democraţia se definesc în raport cu tradiţia. Simplificând la extrem, aş spune că pentru amândouă tradiţia este expresia unei ordini trasncendente. Într-o viziune creştină conservatoare, există o strânsă legătură între odinea firii şi orânduirea societăţilor umane. De aceea, spre deosebire de meliorismul stângii, dreapta creştină conservatoare porneşte, în filozofia sa, de la acceptarea datelor naturii umane şi a imperfecţiunilor relaţiilor sociale care decurg din acestea, rezistând tentaţiilor ingineriei sociale, care a generat atât industrializarea dezumanizantă, cât şi comunismul.

Conservatorismul şi creştin-democraţia s-au născut ca reacţii ale apărătorilor tradiţiei împotriva efectelor devastatoare ale Revoluţiei Franceze, în acelaşi timp cu stânga socialist-liberală a acelei vremi. Încă din 1789, Lamourette sau abatele Grégoire sperau să poată creştina democraţia în varianta sa revoluţionară, lucru care s-a dovedit, însă, imposibil. A avut dreptate vizionarul Edmund Burke, ale cărui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa au trasat încă din 1790 principalele linii ale gândirii conservatoare moderne. Trebuie spus, totuşi, că, în timp, atât creştin-democraţia, cât şi conservatorismul au oscilat sinuos între o atitudine reacţionară şi antimodernă de dreapta (De Maistre încarnează perfect această poziţie teologică ultra-conservatoare) şi una cu accente stângiste (vezi fenomenul „preoţilor muncitori” din Franţa, sau, mai subtil, neoconservatorismul american actual).

Aşa cum îl văd eu astăzi, conservatorismul creştin nu poate ignora îndemnul lui Macauly: „Reformează ca să poţi conserva” şi nu poate refuza în bloc modernitatea, oricât s-ar opune roadelor ei otrăvite – mă refer la pustiirea ecologică, la industrializarea şi globalizarea nivelatoare, la multiculturalismul până la urmă anticultural şi, mai ales, la neîncetata agresiune asupra demnităţii biologice, spirituale, culturale şi sociale a omului. Nu putem, totuşi, să ne încrâncenăm în atitudini rigide şi pernicioase, fundamentaliste şi pseudo-mesianice: cu alte cuvinte, unui conservatorism încrâncenat à la George Bush Jr. îi voi prefera oricând conservatorismul luminos à la Ronald Reagan.

Terenul de dialog şi înţelegere între creştin-democraţie şi conservatorism (adesea identitice, insist) este foarte vast. Pentru a schiţa punctele de convergenţă, mă voi rezuma să citez cele şase principale canoane ale gândirii conservatoare, enunţare de Russell Kirk în primul capitol al monumentalei sale cărţi, The Conservative Mind.

În primul rând, spune Kirk, conservatorismul este caracterizat de „credinţa într-o ordine transcendentă sau într-un corp de legi naturale, care guvernează societatea şi conştiinţele”. Este inutil să insist asupra fundamentelor creştine ale unei asemenea viziuni. Chiar dacă nu o spune mereu explicit, conservatorul crede, aşadar într-o lume guvernată de providenţă, negându-i raţiunii elanurile faustice şi refuzând vehement progresismul social care a condus, între altele, la dezastrul comunist.

Conservatorii mai nutresc „afecţiune pentru varietatea şi misterul existenţei umane, în răspăr cu uniformitatea limitatoare, egalitarismul şi scopurile utilitariste ale majorităţii sistemelor radicale”. Şi aceasta este o poziţie profund creştină, ce recunoaşte împărţirea inegală a talanţilor, dar şi responsabilitatea inegală, fără a sacrifica diversitatea umană unui înşelător ideal de egalitate. Persoana umană e o taină, nu un obiect care poate fi „altoit” sau manipulat în laboratoarele birocraţilor etatişti.

De aici decurge al treilea punct enunţat de Kirk, şi anume convingerea că o societate civilizată are nevoie de „ordine şi clase”. În locul unei utopice egalităţi între toţi indivizii acestei lumi, conservatorii cred în egala demnitate a fiinţelor umane în faţa lui Dumnezeu şi, implicit, în egalitatea de drepturi în faţa legii.

În al patrulea rând, pentru conservatori, libertatea este indisociabilă de proprietate, opunându-se astfel aberantei viziuni a unei societăţi fără clase, în care totul, de la avere la familie, trebuie să dispară, făcând loc unei devălmăşii şi promiscuităţi generalizate. Nimic mai creştin decât această viziune, cu precizarea că libertatea trebuie să fie însoţită de responsabilitate, iar proprietatea – de virtute şi filantropie.

„Obiceiurile, convenţia şi vechile rânduieli sunt stavile împotriva impulsului anarhic al omului şi dorineţei de putere a revoluţionarului”. La această atitudine se adaugă, din perspecitva creştin-democrată, credinţa, fără de care tradiţia nu poate fi completă.

În fine, ultimul canon al gândirii conservatoare, este, în viziunea lui Kirk, „recunoaşterea faptului că nu orice schimbare este o reformă salutară”. Este negat aici mitul progresului. Noutatea tehnologică este rezultatul căutărilor neîncetate ale inteligenţei umane, dar ea nu trebuie să coincidă cu un cult al noutăţii din punct de vedere moral sau spiritual. Creştinul, în acţiunea lui politică, îşi respectă înaintaşii şi consultă busola istoriei. El adaugă reformismului prudenţa, refuzând schimbarea acolo unde preţul e dezordinea socială sau bulversarea unei ordini funcţionale, confirmate în timp.

S-ar putea spune că aceste consideraţii sunt inactuale în contextul societăţii româneşti, obsedate de imediat. Buna gestionare a cotidianului, la care este chemat omul politic în primul rând, are nevoie, totuşi, de ancora unor principii ferme. Prestaţia clasei politice actuale se explică şi prin absenţa viziunilor clare, a credineţei şi a doctrinelor. Nu trebuie desconsiderată, deci, gândirea politică doctrinară, nici măcar atunci când urgenţa unei situaţii sociale şi economice dificile pare să arunce în derizoriu preocupările teoretice. O bună guvernare nu poate fi fructul întâmplării, al improvizaţiei permanente şi al lipsei totale de repere morale şi intelectuale.

Este de dorit, aşadar, ca renaşterea dreptei româneşti să fie precedată de o matură decantare a doctrinei. Nu mai e vreme acum nici de improvizaţii, nici de vedetisme, nici de orgolii individualiste. Avem nevoie mai mult ca oricând să punem un bun început construcţiei noastre, chiar dacă roadele nu vor fi imediat vizibile: nu putem deconta electoral peste noapte o nouă construcţie politică, şi nu acesta ar trebui să fie scopul nostru.

Realizând convervenţa dintre sensibilitatea creştină şi cea conservatoare, nu încercăm să promovăm persoane sau grupuri, ci să realizăm o construcţie firească şi des întâlnită în dreapta europeană şi americană. E lesne de observat că, în ţările unde cele două curente nu sunt reprezentate de partide diferite, ele sunt reunite, în diferite proporţii, în unul şi acelaşi partid: este cazul conservatorilor britanici şi al republicanilor americani, în rândul cărora se manifestă şi curente creştine, sau al Uniunii Creştin-Democrate (CDU) din Germania, unde creştin-democraţia se împleteşte cu un conservatorism sănătos.

Într-o ţară a nedreptăţilor sociale strigătoare la cer, un conservatorism pur şi dur ar părea de-a dreptul cinic. Într-o ţară unde clasele sociale, meritocraţia şi legitimitatea elitelor au fost bulversate de comunism, a apăra ordinea socială existentă este, pur şi simplu, contra-productiv. În România, a conserva un status quo post-comunist nu poate fi un deziderat: o face, totuşi, cu puternic sprijin mediatic, un partid de extracţie dubioasă, auto-intitulat „conservator”. Pe de altă parte, după cum bine remarca Ioan Stanomir, venerabila tradiţie conservatoare antebelică e muzeificată şi greu de resuscitat.

Sensibilitatea conservatoare nu îşi poate găsi, aşadar, o expresie adecvată în România de azi, decât în simbioză cu valorile sociale ale creştinismului. România are nevoie de dreptate şi de reformă morală înainte de toate, iar acestea nu pot fi inspirate nici de un liberalism exclusivist de tip laissez-faire, nici de un conservatorism importat fără discernământ din lumea anglo-americană. Doar o democraţie creştină conservatoare poate îmbina reforma morală cu dreptatea socială şi urgenţa de a conserva ceea ce are mai valoros acest neam: credinţă, limbă, patrimoniu, valori tradiţionale. Acesta e terenul pe care se pot întâlni cele două sensibilităţi de dreapta în România; pe acest program poate fi refondată dreapta românească.

Susţin, aşadar, o creştin-democraţie conservatoare, sau un conservatorism creştin, care îţi însuşeşte, totodată, elementele preţioase ale liberalismului, în principal în ceea ce priveşte staul de drept şi bunele practici capitaliste.

*Teodor Baconschi, Creştinism şi democraţie, Bucureşti, Curtea Veche, 2010, pp. 15-19, volum aparţinând colecţiei „Democraţia Creştină”, coordonată de Mihail Neamţu şi Adrian Papahagi.