Ziua Limbii Române la Academia Română din Roma

Omagiată pentru al doilea an consecutiv la Roma de „Accademia di Romania” în colaborare cu Asociaţia socio-culturală „Dacia”, Ziua Limbii Române a avut ca eveniment principal lansarea cărţii Eugeniei Bojoga „Limba română – «între paranteze»?”, urmată de o dezbatere axată pe situaţia actuală a limbii române în Republica Moldova. Amintim că începând din 2013, această festivitate este sărbătorită şi în România, continuând astfel tradiţia inaugurată pe 31 august 1990 în Basarabia cu ocazia revenirii la grafia latină.

În acest an, de Ziua Limbii Române, e de remarcat faptul că atât la Bucureşti, cât şi la Academia Română din Roma ne-am putut bucura de prezenţa a doi români originari din partea stângă a Prutului, compozitorul Eugen Doga şi profesoara Eugenia Bojoga. Dacă în perioada interbelică Basarabia era considerată de mulţi regăţeni o destinaţie de exil, aceeaşi Basarabie ne-a răsplătit de-a lungul anilor cu o multitudine de oameni de cultură, dintre care amintim, pentru a rămâne în temă, pe unul dintre cei mai mari lingvişti de talie mondială, Eugen Coşeriu. Dovadă că acolo unde politica dezbină, cultura leagă şi chiar dacă frontierele au fost construite să despartă, omului îi este dat să unească.

Cartea profesoarei Bojoga, doctor în filologie şi profesoară la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a fost lansată în premieră în iunie, la Granada (Spania), cu ocazia Congresului dedicat limbii române în cadrul evenimentului „Noaptea albă a scriitoarelor din România”. În capitala italiană, cea de-a doua lansare a avut loc pe 12 septembrie, nefiind aleatorie, dat fiind faptul că autoarea e titulară la catedra de limba română la Universitatea „L’Orientale din Napoli”.

Autoarea a deschis evenimentul cu un scurt istoric al limbii române din Basarabia pe acordurile imnului Republicii Moldova, „Limba noastră” de Alexei Mateevici. Unicul imn din lume dedicat limbii naţionale. Apărut în 1917, poemul a fost tolerat de autorităţile ţariste deoarece, din considerente politice, nu apărea nicăieri sintagma limba română… dar nici limba moldovenească. În intenţia de a elucida publicului din sală, de altfel foarte tânăr, unele aspecte ale golgotei îndurate de limba română vorbită la est de România, profesoara Bojoga şi-a punctat discursul cu câteva repere istorice cardinale pentru provincia dintre Prut şi Nistru. Astfel, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist (1812), limba română  a fost scoasă din uz metodic şi programat, rusa ocupând un loc dominant, iar în 1866 predarea limbii române a fost interzisă definitiv. Acesta este şi momentul de ruptură în care funcţionarii ţarişti au înlocuit numele de „limba română” cu „limba moldovenească”. Autoarea a adus la cunoştinţă audienţei acest paradox : în momentul Marii Uniri, elita basarabeană se exprima preponderent în rusă, fiind şcolită în limba ocupanţilor.  De exemplu, la demersul către zemstva centrală, la care se cerea  folosirea limbii române în procesul didactic, solicitanţii au primit un răspuns de-a dreptul antologic care exprimă chintesenţa politicii lingvistice promovate de regimul ţarist : „Moldovenii sunt un norod prost, care nu are în limba sa decât câteva sute de cuvinte, întocmai ca samoezii, tribul cel mai înapoiat din Rusia. Limba moldovenească nu e capabilă de nicio dezvoltare, iar moldovenii dacă vor să meargă înainte trebuie să înveţe în limba rusă.” Aşadar, în timp ce românii basarabeni erau supuşi unei feroce politici de deznaţionalizare şi rusificare, în Europa avea loc edificarea statelor naţionale, consolidându-se astfel conştiinţa lingvistică împreună cu identitatea naţională, în timp ce în  România limba s-a modernizat (pe filieră franceză) şi a avut loc unirea Principatelor.

Precum a ţinut să sublinieze  autoarea, pentru a înţelege actuala criza identitară, este fundamentală cunoaşterea secolului al XIX–lea, o cheie sui generis  pentru problema limbii române de la Chişinău. Atâta timp cât în Republica Moldova nu va fi recuperat secolul al XIX-lea, secolul naţionalităţilor, de care Basarabia a fost privată, nu există şanse reale de izbândă a românismului, căci acolo unde 70%  din populaţie  declară că vorbeşte moldoveneşte (deşi ultimele sondaje semnalează o creştere semnificativă a numărului celor care declară că vorbesc limba română) ecuaţia e următoarea : vorbesc moldoveneşte – sunt moldovean, deci mă deosebesc de români, căci limba moldovenească este diferită de limba română.

În etapa istorică de după Marea Unire din 1918, limba română intră pe făgaşul său normal. Sunt redeschise şcolile româneşti, dar în acelaşi timp intervine o ruptura. În stânga Nistrului, în actuala Transnistrie, este constituită în 1924  Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească şi o nouă limbă, limba moldovenească. Aşa cum a argumentat profesoara Bojoga, această limbă a fost inventată dintr-o interferenţă a graiului românesc arhaic vorbit în mediul rural cu ucraineana şi rusa. Ideologia marxistă impunea deosebirea dintre limba proletară, simplistă şi limba burgheză sau literară, vorbită de intelighenţia.  Acest grai proletar, această limbă degradată, va fi impusă în Basarabia după 28 iunie 1940, iar după 1950 aşa-zisa limbă moldovenească va legitima constituirea naţiunii moldoveneşti. Odată cu  limba plăsmuită în laboratoarele totalitarismului, din Transnistria a fost adusă o nouă ideologie, care a creat o nouă identitate şi o nouă naţiune. Excursul istorico-lingvistic al autoarei a fost însoţit de o demonstraţie practică : un fragment lecturat din „Cuvîntelnicul orfografic moldovinesc”, care a ilustrat publicului  efortul  instituţiilor sovietice moldoveneşti în crearea teoriei limbilor diferite, română şi moldovenească.

După 1989, deruta identitară a fost potenţată şi prin adoptarea sintagmei limba moldovenească drept limbă de stat. Din păcate nici azi, a adăugat profesoara Bojoga, limba română nu a intrat încă în drepturile sale, găsindu-se în acel dublu conflict lingvistic : unul de prestigiu, de concurenţă cu limba rusă şi conflictul intern, la nivel de elită, între vorbitorii care se autodefinesc în mod diferit de limbă română şi de limbă moldovenească (vezi cazul Igor Dodon sau mai recent declaraţiile lui Marian Lupu). Autoarea a amintit şi de apariţia acelui ruşinos dicţionar, care numai dicţionar nu se poate numi, al lui Vasile Stati, unde abundă cuvintele născocite, rusismele şi arhaismele. Ca o contrapondere, s-a dat citire gândurilor lui Eugen Coşeriu despre resorturilor teoriei celor două limbi : „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.

Prezentarea profesoarei Bojoga a constituit pentru public o abordare inedită, prin prisma istorico-lingvistică, a mereu actualei teme – Basarabia, ducând la o animată şi lungă dezbatere pe marginea dihotomiei limbă moldovenească / limbă română. Bunăoară, o studentă a remarcat faptul că afirmaţia imperativă „Limba moldovenească nu există!” trezeşte o reacţie defensivă în moldoveanul de rând, aflat  încă sub efectul traumatic al istoriei pe care încă nu o cunoaşte bine. S-a iscat mai apoi o dezbatere între cine a criticat dispreţul  intelectualului faţă de graiul moldovenesc, considerat nevalorificat şi studiat pe deplin în comparaţie cu dialectele din Italia şi cine a ţinut să sublinieze că nu putem compara situaţia lingvistică din Peninsulă cu cea din arealul limbii române. Limba română este foarte unitară, astfel încât vorbitorii ei se înţeleg perfect în orice zonă a ţării sau chiar şi înafara ei. „Vorbesc româna, sunt moldovean, fac parte din naţiunea moldovenească”, a continuat acelaşi interlocutor, retorică bine cunoscută nouă şi foarte abil politizată când se doreşte legitimarea etnonimului aplicat populaţiei geografic situată între Prut şi Nistru, istoric ruptă dintr-un tot şi politic aşezată la confluenţa a două civilizaţii, occidentală şi rusă, şi mai mereu folosită drept monedă de schimb.

Precum era şi firesc, la eveniment nu au lipsit italienii „subjugaţi” de farmecul limbii române, remarcându-se printr-o savuroasă intervenţie a scriitorului, poetului şi dramaturgului Alessio Colarizi care, exprimându-se atât de curgător în română, a exemplificat similitudinea între cele două limbi neolatine printr-o cugetare de inspiraţie gastronomică: „Cu un chil de carne şi un litru de vin nu se moare de foame” (Con un kilo di carne ed un litro di vino non si muore di fame).

Nepoata marelui lingvist Eugen Coşeriu, distinsa profesoară Eugenia Bojoga, ne-a ţinut o frumoasă lecţie de istorie şi lingvistică, făcându-ne martori la calvarul unei limbi puse la index pe parcursul a două secole, iar în istoria recentă exilată „între paranteze”. Cartea Domniei sale ne îndeamnă să ne păstrăm identitatea lingvistică fără de care identitatea naţională devine nulă.

Aşa cum Eminescu, Coşeriu, Vieru, Matcovschi şi atâtea minţi luminate ne-au învăţat că limba este principalul indiciu al identităţii unui popor, avem datoria de a o cinsti, cultiva, sărbători, dar mai mult decât orice trebuie să  o trăim zi de zi. A-ţi vorbi corect limba este cea mai mare dovadă de respect faţă de noi înşine şi implicit faţă de aproapele nostru. Şi dacă limba este cea mai sfântă moştenire pe care părinţii o pot transmite copiilor, ea devine astăzi unul dintre pilonii fundamentali pe care se poate reconstrui şi păstra conştiinţa naţională în depăşirea crizei identitare cu care ne confruntăm, nu doar acasă, ci şi peste hotare, în contextul celei mai mari migraţii cunoscute vreodată de poporul român.

Înaintaşii noştri ne-au lăsat o limbă atât de bogată şi de frumoasă, dar din păcate noi nu ştim a ne ridica la nivelul ei.