Avatarurile identităţii naţionale în campania electorală

În ultimii ani, sub fascinaţia curentului europenist, elementul numit identitate naţională a fost ignorat aproape complet în spaţiul politic. Trecutul naţionalist îndemna, de asemenea, la puţină rezervă. Preocupările liderilor locali sua naţionali mergeau ori în direcţia valorilor general-continentale ori se restrîngeau la chestiuni sociale, economice sau administrative, detalii care aveau o importanţă reală pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. După lunga noapte a totalitarismului estic, părea desuet şi chiar reacţionar să mai fie scoase în faţă românismul şi virtuţile etnice (multe încă prezente în imaginarul colectiv).

La 25 de ani de la revoluţie însă, evenimentele în care au fost prinse atât stânga politică cât şi dreapta, precum şi o problemă care pulsează puternic în vecinătatea României, au făcut ca sentimentul naţional să reînvie într-o manieră nobilă. Victor Ponta şi PSD-ul au lansat sloganul „Mândri că suntem români!”, cu evidentă intenţie de a capta un bazin electoral mai larg, în special din rândul oamenilor simpli care în particular poate mai trăiesc acel sentiment inocent al specificului naţional. Afişele lui Ponta au fost încărcate de motive grafice populare, muzica şi folclorul românesc au invadat televiziunile aflate sub umbrela PSD, actori şi artişti care se prezintă drept barzi ai românismului au început să vorbească despre revalorificarea elementelor de cultură românească, la iniţiativa stângii politice.

Tudor Gheorghe şi Dorel Vişan, ca să dăm doar două nume cunoscute, au ieşit la rampă pentru a face campanie lui Victor Ponta. Din exces de zel, însă, ambii au căzut în exagerări hilare şi li s-a răspuns pe măsură. Actorul de la Cluj a mărturisit că îl sprijină pe candidatul PSD deoarece acesta „i-a luat apărarea lui Eminescu (!)”. Probabil Dorel Vişan nu s-a gândit un moment că jurnalistul tăios care era Mihai Eminescu, cunoscut pentru poziţiile sale conservatoare, antiroşii şi antifripturiste, ar fi fost primul care l-ar fi făcut zob pe Victor Ponta dacă ar fi trăit în zilele noastre. Apoi, lui Tudor Gheorghe i-a răspuns prompt românul „mai puţin verde” Ioan Gyuri Pascu, care în numele cetăţenilor cu sânge mixt, dar iubitori de patrie, a clamat dreptul de a trăi ca egal în această lume românească.

Deşi a resuscitat plăcut orgoliile naţionale ale propriilor simpatizanţi, PSD-ul a dat naştere la forme stranii de naţionalism. E drept, campania „Mândri că suntem români” nu a fost una agresivă în afirmarea specificului românesc dar a fost una oribilă pe respingerea „celuilalt”. Candidatul „care ne uneşte” nu era altceva decât politicianul care dezbină! Tot ce nu era ortodox era periculos pentru ţară, tot ce era german aducea neapărat doar dezinteres pentru masa de români. Pentru faptul că era luteran şi sas, Klaus Iohannis a fost bănuit de pact secret cu maghiarii, pentru ruperea Banatului şi Ardelului. În doar o lună de zile, de la „Mândri că suntem români” s-a ajuns la acuze nedrepte, halucinante pentru secolul XXI. Peste toate astea, nu doar ideologii PSD sunt de blamat… Mai grav e că preoţi din Biserica Ortodoxă s-au implicat hotărât în politică, percepând în mod rudimentar un candidat de alt cult ca fiind un pericol la adresa lor.

Ceea ce s-a întâmplat în 2014 e bine să rămână un exemplu de neşters pe viitor. Dacă tot nu mai suntem în secolul XIX, ce ar fi ca o idee precum „Mândri că suntem români” să însemne mai mult un concept integrator şi democratic şi nu unul care să sape tranşee în interiorul naţiunii. Naţiunea etnică nu ar trebui să excludă naţiunea civică într-un efort discriminator aproape barbar, ci ar trebui să vedem o contopire a celor două elemente într-un construct onorabil, de tip european. În fond, valahi, moldoveni, maghiari, saşi şi armeni, cu toţii punem pasiune în ceea ce facem în plan civic şi în simpatiile noastre politice, avem idealuri nobile dar şi visul de a moderniza o ţară care se mişcă încă greoi.

Dincolo de ceea ce şi-au propus stânga şi dreapta, şi subiectul „românii din est” a fost unul care nu a putut fi ocolit. Victor Ponta a fost de mai multe ori în vizită în Republica Moldova, s-a afişat cu Iurie Leancă într-un efort de a prezenta pozitiv amiciţia şi legăturile strânse între liderii a două ţări româneşti. Ba chiar s-a hazardat la Alba Iulia, spre mânia Rusiei, să prevadă că la 100 de ani de la Marea Unire românii vor fi din nou împreună, „de la Nistru pân’ la Tisa”. Pe de altă parte, Iohannis a fost taxat chiar de o televiziune prietenă ( printr-o remarcă perfidă a Laviniei Şandru) că nu a vizitat Cernăuţiul şi Chişinăul şi că nu a fost interesat în mod direct de soarta românilor de la graniţele de est. În final, s-a văzut totuşi deplina preocupare a celor doi prezidenţiabili pentru aducerea Basarabiei mai aproape de Europa. Ignorarea unui asemenea subiect ar fi devenit sinucidere politică pentru orice candidat. Vrând-nevrând, Băsescu a făcut din Republica Moldova un subiect la zi, pe o perioadă lungă de timp, şi a pasat celor care îi vor urma o sarcină politică ce nu mai poate fi ocolită. Probabil măcar pe termen mediu, destinul Basarabiei şi al basarabenilor va fi o temă cu greutate în campaniile prezidenţiale ce vor urma.

În final, e bine să vorbim şi de paradoxurile dreptei. În România avem o dreaptă atipică, care se fereşte ca de un cartof fierbinte de ceea ce este atât de comun curentelor de dreapta, în general: acceptarea unor minime valori identitare şi religioase. Din Spania şi până în Polonia şi Germania, nimeni de la dreapta nu s-ar gândi să ignore aceste elemente, pentru simplu fapt că şi-ar pierde eticheta politică şi ar trece drept un mare admirator al stângii. La noi însă, există o confuzie dublată de ignoranţă. Dreapta noastră identifică excesiv aceste valori cu naţionalismul, refuzând să le reinveteze şi să le dea un contur decent, uitând că omul fără identitate nu este decât un vis al stângii radicale. Religia şi identitatea naţională, propagate în doze bine calibrate, dublate de toleranţă şi acceptarea diversităţii, sunt absolut necesare unei civilizaţii care se doreşte a fi solidară şi pregătită pentru un efort comun de dezvoltare şi desăvârşire culturală.

Victoria taberei lui Iohannis şi umilirea românilor din Europa tocmai de cei care îşi afirmau pe afişe mândria demagogică de a fi români, au declanşat un imens sentiment de solidaritate naţională între cei indignaţi, între oamenii care s-au simţit minţiţi de o stângă perfidă şi arogantă. Timp de trei zile a reînviat cu adevărat sentimentul frumos al apartenenţei la o naţiune iar drapelele româneşti au fluturat sincer în masa umană învingătoare, începând cu duminică seara. Românii au redescoperit simţul fraternităţii, bucuria de a învinge împreună jocurile politice meschine, dorinţa de a construi împreună o ţară modernă şi dreaptă. Toate delaraţiile date în spaţiul public şi la televiziuni de oameni simpli sau personalităţi culturale vorbesc de la sine despre recâştigarea entuziasmului de a lucra ca o comunitate, de a învinge ca o comunitate şi de a forţa destinul să se plieze pe idealurile oamenilor buni şi luminoşi. „Mândri că suntem români” a devenit din slogan politic un sentiment real!!