Filit. Romanul gay şi cartea pentru copii

Sursa foto: www.bookaholic.ro

De la bun început precizez că apreciez Filitul şi sunt de acord că acesta înnobilează Iaşul. E o pată de culoare, de cultură frumoasă şi de calitate într-un oraş care, de obicei, se ceartă cu şantierele şi cu aleea salcâmilor japonezi. Totuşi, în acest an nu am reuşit să merg decât la trei mici ateliere din cadrul Filit. Nu sunt un om de litere, deci ceea ce scriu aici sunt detalii văzute cu ochii unui om obişnuit.

Într-o sâmbătă am mers la Casa Filit pentru a urmări trei scriitori (Patrick McGuinness, Adrian Schiop, Adina Rosetti) în cadrul rubricii „Scriitori în centru”. Sincer, am mers mai mult pentru britanic, din dorinţa de a vedea un om care gândeşte altfel domeniul culturii literare. Seara a fost una ciudată şi…tristă. În primul rînd, poziţionarea sălii în cortul din faţa Palatului Culturii lăsa să treacă binişor, pe la intrare, larma străzii. Zgomotul făcut de maşini acoperea de multe ori pe vorbitori şi lipsea acea intimitate a literaturii pe care cititorul, întors către sine şi către ideile frumoase, o caută adesea. Apoi, fojgăiala din spatele sălii, cu acel dute-vino către camera alăturată, spărgea indecent dialogul invitaţilor. Iar la final, publicul a fost de decor. Nu li s-a permis întrebări care să domolească curiozitatea.

Dezbaterea a început mai târziu decât era programată şi, per total, din două ore s-a vorbit doar una. S-a plecat mai repede, cu îndemnul moderatorului: „hai să-l prindem pe Cărtărescu!” (vorbea la Teatrul naţional). Scriitorul britanic părea puţin abătut, parcă sesizând şi el toate aceste mici neajunsuri. Avea totuşi o mină îngăduitoare. Nu ştiam nimic despre cărţile din care urmau să citească autorii dar am avut o senzaţie de forţare şi lipsă de profesoionalism când am înţeles care erau subiectele. Într-un ghiveci inexplicabil, Adina Rosetti a prezentat o carte pentru copii între 3-8 ani, Adrian Schiop a citit din romanul său gay („Soldaţii. Poveste din Ferentari”) iar Patrick McGuinness a încercat să explice contextul care l-a inspirat pentru romanul „Ultimele 100 de zile” – tabloul prăbuşirii politice a lui Ceauşescu. Aşadar, în aceeaşi oră…totalitarism, o dramă gay şi un text angelic pentru copii.

Peste toate acestea, ca amfitrion şi moderator trona un Bogdan Creţu (directorul Institutului Philippide) mai puţin inspirat în acea zi. El încerca să sară cu dezinvoltură printre temele atât de diferite, dar mai mereu nimerea în întrebări clişeu sau comentarii banale. Adina Rosetii a citit despre „Domnuişoara Poimâine” şi ne-a dezvăluit sursa de inspiraţie a acestei povestiri: încercarea de a preciza fiicei sale mersul timpului. După vorbele delicate despre copii, domnul Adrian Schiop a lecturat un pasaj gay abrupt, care ne-a scos din atmosfera anterioară a inocenţei: cineva „mi pipăia gaura curului”, apoi îi rădea părul din jurul sfârcurilor cu un bic, sfârşind finalmente într-un duş comun, cu apa cuprinzînd trupurile de bărbaţi împreunaţi. O feme cerea în zadar să fie „frecată la pizdulică”.

Aceste fraze au făcut ca atmosfera să devină imediat hilară. Vecinii mei se foiau şi erau de părere că oricine din sală putea să scrie un roman mai bun decât Adrian Schiop, fie şi pe acelaşi subiect. Într-adevăr, frazele erau scurte şi absolut comune, lipsea orice urmă de talent literar şi orice construcţie inteligentă a frazei. Poate restul romanului să fi fost altfel… Cum la un festival literar nu aveam pretenţia să încapă şi ideea de moraliate, ne întrebăm totuşi ce sens avea alăturarea a doi oameni care vorbeau despre lucruri atât de diferite: angelicul copiilor şi tenebrele sexualităţii masculine?

Patrick McGuinness, omul cel mai interesant, nu a avut ocazia să vorbească prea mult. A rememorat scene din Bucureştiul anilor 80, modul în care un student occidental încerca să înţeleagă comunismul estic, motivaţia scrierii unui astfel de roman… Am venit în acea seară pentru un profesor de literatură comparată de la Oxford dar nu am rămas cu nimic în minte despre el. Deşi am sesizat inteligenţa cu care McGuinness punea problemele şi construia discursul, mintea mea (pariez, şi a celor din jur!) a fost setată pe nefirescul alăturării lecturilor anterioare. Dar şi pe combinarea întrebărilor moderatorului…referitoare când la fetiţa Adinei Rosetti, când la posibilitatea ca romanul gay al „geniului” sibian să fie unul autobiografic (detaliu, însă, lăsat în ceaţă şi mister, cum îi stă bine oricărui mare scriitor)…

Senzaţia ultimă a fost una de lucru făcut la repezeală, de neprofesionalism, lipsă de inspiraţie şi ciudăţenie maximă. Tocmai de aceea cred că se impune o sugestie pentru organizatori: nu doar întâlnirile cu nume mari din lumea literaturii şi editurilor trebuie să fie gestionate atent şi înalt calitativ… Dar şi atelierele mici ar fi bine să se apropie de un nivel decent de profesionalism. Altfel, gustul amar, senzaţia treburilor făcute de mântuială, batjocora faţă de public… sunt perfect garantate!