Educaţia religioasă şi reancorarea omului în divin

Harta arată cât la sută din populația țărilor UE răspunde pozitiv la întrebarea “Credeți în Dumnezeu?” (sursa: http://www.vox.com, click pe imagine pentru sursa directă)

Ieşirea la rampă a Monicăi Macovei, candidată la prezidenţiale, cu propunerea scoaterii absolvenţilor de Teologie din şcoli şi a înlocuirii Religiei cu Istoria Religiilor a activat pe mulţi dintre cei care, deranjaţi de creştinism, stăteau totuşi în expectativă. În multe ziare importante au apărut articole care binecuvântau apariţia acestei propuneri…iluministe. “Obscurantismul” creştin, pentru a câta oară(?), trebuie învins prin progres şi civilizaţie.

Argumentele noilor progresişti care împart „lumina” sunt de multe ori puerile şi simpliste, dar vorbesc pe limba celor asemenea lor. Din nou se pune în balanţă numărul de biserici construite după 1989, cu cel al şcolilor. Dar nimeni nu spune că în timpul comunismului s-au construit doar şcoli şi a fost limitată drastic ridicarea bisericilor. Mai mult, cum masa de elevi se află în descreştere dramatică, multe şcoli vor deveni în curând muzee iar construirea altora noi este cerută doar propagandistic. Este nevoie de finanţarea celor existente.

Apoi, punerea într-un coş comun a şcolilor, spitalelor şi bisericilor e rodul unei manipulări grosiere dar care, stupoare, prinde la adversarii omului religios. Dacă toate ar fi parte a aceluiaşi minister iar finanţările ar fi discriminatorii şi neechilibrate, am mai înţelege. Dar aşa, fiecare este în altă zonă de buget. În plus, nimeni nu vede că ceea ce se fură prin Ministerul Industriilor, al Transporturilor, al Agriculturii…..ar putea la fel de bine să meargă la şcoli şi spitale. Apoi, printr-o alăturare forţată şi răuvoitoare, se sugerează că practicanţii creştini ar fi contra educaţiei şi sănătăţii. Nimic mai fals însă, deoarece aceştia sunt primii care sprijină alocarea de 6-7 % din PIB pentru fiecare din cele două cenuşărese ale tuturor guvernărilor postdecembriste.

Propunerea înlocuirii materiei Religie şi a celor care o predau cu un domeniu abstract care să fie dezvoltat de liber cugetători, este parte a modului de manifestare în societate a celor care, vrând nevrând, sunt doar creaţii intelectuale greşite ale experimentului comunist întins pe patru decenii. Ei nu se văd ca pe ceva atipic, apărut din ruptura de tradiţii şi prin înăbuşirea puternicei civilizaţii creştine româneşti de către comunismul internaţionalist, ci se văd drept eliberatori de minţi şi suflete, făuritori ai unui nou…om nou.

Propunerile lor au însă efect deoarece pe lângă cei 10% atei din populaţia României, alte procente sunt formate din indiferenţi şi neutri, prea moi sau prea puţin conştienţi pentru a lua în seamă cu adevărat efectele unei asemenea schimbări de educaţie. Problema apare cu adevărat atunci când se constată că, în general, cei 10% din întreg sunt concentraţi în păturile educate, în formatorii de opinie, în oamenii cu vizibilitate care pot fi luaţi drept modele de minţile crude. În aceste condiţii, maxima devenită clasică se poate aplica cu succes: „este de ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic, pentru ca Răul să triumfe”.

Viitorul ne va rezerva, din nefericire, surprize neplăcute în dezbaterea Religie vs. Istoria Religiilor. „Reformatorii” nu înţeleg că cei 90% creştini din această ţară au drepturi, au voie să decidă cum arată societatea în care trăiesc şi vor reacţiona dur în cazul în care o minoritate va insista să le educe copii după reguli utopice şi raţionaliste. Lecţiile istoriei, derivate din Revoluţia Franceză şi Revoluţia Bolşevică, nu au fost învăţate pe deplin şi o nouă generaţie de „luminători”, care nu a cunoscut în mod direct ororile trecutului, e gata să o ia pe aceeaşi cale, săvârşind aceleaşi greşeli şi născând aceiaşi monştri din categoria Robespierre şi Lenin.

Analizând la rece, trebuie să ne obişnuim cu ideea că ţara se ve divide inevitabil, în viitor, pe linii religioase-nonreligioase. Dacă cei care sunt insensibili la divin îi văd pe ceilalţi ca fiind naivi, iraţionali, sentimentali şi predispuşi la o credinţă într-un idol fals, nici creştinii nu au o părere mai bună despre criticii lor. Aceştia din urmă s-ar baza doar pe un ego supradimensionat (nu neapărat explicit), pe propriul succes şi orgoliu de viaţă, pe cele 50 de cărţi care i-au făcut cele mai inteligente fiinţe din univers şi pe o voinţă de fier în a-şi învinge adversarul ideologic (Biserica) care „împiedică” progresul şi civilizaţia în România.

Ei nu realizează, de fapt, că sunt nişte infirmi sufleteşte, incapabili de a percepe sacrul, trăitori într-o lume golită de sens. Au ajuns să fie total insensibili faţă de Dumnezeu şi în imposibilitatea de a avea un minim sentiment religios. Visul lor este să construiască o lume complet desacralizată, a raţiunii şi „progresului”, ignorând cum alţii ca ei, în secolele anterioare, din acest vis au făcut doar un coşmar pentru semeni. Incapacitatea lor de a percepe şi a intra în comuniune cu divinitatea este ridicată la rangul de experienţă universală şi ei ajung să creadă că aceasta e normalitatea. Simţindu-se agresaţi (fără probe) de majoritate şi incapabili de adaptare, nu mai sunt dispuşi să tolereze pe cei care simt şi vorbesc altfel….deşi se consideră (în toate celelalte chestiuni) exponenţii de marcă ai democraţiei şi toleranţei.

„Progresiştii” mai ignoră ceva: fiecare popor are un specific aparte…. şi aceeaşi măsură, aplicată pe ţărmurile Atlanticului sau în Balcani, nu poate avea aceleaşi efecte. Cu alte cuvinte, înlocuirea religiei creştine, cu etica sau cu istoria religiilor sau cu orice altceva, nu ar civiliza şi schimba peste noapte poporul român, ci mai degrabă i-ar tăia fundamentele şi l-ar lăsa suspendat în neant. O naţiune unde educaţia e precară (şi, de fapt, aici ar trebui să fie adevărata îngrijorare!), lăsată şi fără morala creştină, ar apuca pe drumurile violenţei, barbariei şi promiscuităţii. Deja aceste noi direcţii se văd la tinerele generaţii iar „luminătorii” nu vor să recunoască adevăratele cauze ale abisului care se naşte alături. O trecere de la creştinism la nimic ne-ar transforma într-un popor de lupi, iar civilizaţia noastră ar sucomba.

Posibilitatea de reconciliere, pe viitor, a celor două viziuni, este practic nulă. Şi asta deoarece sunt interesate de valori diferite şi se raportează la universuri imaginare care sunt tangente doar pe ici pe colo. Când unii simt această frământare cotidiană (viaţa) în termeni de progres şi eliberare a unei gândiri presupus captive, iar ceilalţi privesc în direcţia mântuirii sufletului, şansa înţelegerii reciproce este foarte mică. În plus, creştinii văd ceea ce ceilalţi nu văd: incapacitatea unora de a percepe sacrul, lipsa de sensibilitate la un nivel superior, plasarea raţiunii umane pe piedestalul de idol absolut, distanţarea de realitatea senzorială şi cantonarea în abstract şi utopie, inexistenţa unui vis înalt…de atingere cu divinul.

În plus, când vor să scotă Biserica din şcoli şi societate, „progresiştii” nu iau în calcul nici măcar efectele benefice pe care le are lucrarea religioasă: morala, toleranţa, cultura, educaţia antiviolenţă, iubirea aproapelui, respectul semenilor, inducerea responsabilităţii faţă de comunitate. Şi cel mai adesea nu ştiu exact ce face instituţia Bisericii. Ei o critică văzând-o doar prin prisma ştirilor tv şi a zvonurilor despre unii preoţi corupţi, o consideră doar consumatoare de bani şi inutilă societăţii şi nu se interesează niciodată despre faptele concrete ale Bisericii. Angajamentele sociale, medicale, filantropice pe care le au mitropoliile şi episcopiile le sunt străine, preferând să comenteze latura de can-can. Oferim noi un exemplu pentru toţi cei care refuză să se informeze: arhiepiscopia Iaşilor a cheltuit în 2013 suma de 13,1 milioane lei (ron) pentru activitatea unor cantine, centre de zi, unităţi medicale, sprijin pentru sinistraţi, activităţi în spitale şi penitenciare, sprijin pentru familii, etc.

Chiar dacă dezbaterea despre predarea religiei în şcoli pare doar o problemă ce aparţine educaţiei, în esenţă ea este altceva: o încercare de salvare a sufletului şi de păstrare a valorilor comunităţilor româneşti. Nu putem accepta înstrăinarea noilor generaţii doar pentru a menaja sensibilităţile insensibile ale celor care sunt produsul ideologic al erei comuniste sau al noilor curente atee. Şi oricât am dori să evităm anumiţi termeni şi să nu folosim concepte ce pot trece de mistice şi exagerate, nu putem uza mereu de un limbaj raţionalist, nu ne putem mula pe nebunia epocii. În fond, ceilalţi ar trebui să se împace cu ideea că trăiesc într-o lume creştină, unde trinitatea, dogma, mântuirea, euharistia …sunt cuvinte şi idei fireşti. Iar discuţia despre educaţia religioasă este o frământare pentru salvarea umanităţii din noi şi pentru reancorarea omului în divin. Nu e nicidecum o bagatelă şi nu comportă alternative.