România post-comunistă şi slaba articulare a reflecţiei creştin-democrate

Înaintea alegerilor pentru funcţia de preşedinte al României se poate observa o atenţie sporită acordată de către candidaţi relaţiei dintre politică şi religie, dintre stat şi Biserică. Datorită acestei evidenţe, propunem un text semnat de Radu Carp şi publicat în revista Studia Politica,VIII, 2 (2008). Fragmentul este preluat din Radu Carp, Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine, Eikon, Cluj, 2009, pp. 63-65, volum care face parte din seria Theologia Socialis.

<După 1989, mai multe partide politice din România s-au recomandat ca avându-şi fundamentul doctrinar în creştin-democraţie, nereuşind însă să prezinte un proiect coerent în această direcţie[1]. Acest fapt se datorează mai multor motive: în primul rând, fundamentele acţiunilor politice, reflectate în documente programatice sau de doctrină, nu au venit ca urmare a dezvoltării în prealabil a unei reflecţii despre creştinism şi democraţie; în al doilea rând, această reflecţie în sfera publică nu avea cum să se dezvolte, datorită felului în care Ortodoxia a continuat să se raporteze la stat.

În aceste fel a apărut un fenomen la prima vedere greu de explicat: creştinii interesaţi de politică nu au fost atraşi de oferta ideologică a partidelor care s-au recomandat explicit ca fiind exponenţii acestei categorii, ci mai degrabă de oferta altor partide, inclusiv şi mai ales a celor de stânga. Într-o cercetare sociologică din 1998 Dumitru Sandu remarca un paradox doar aparent: persoanele care se declară mai aplecate spre religie au tendinţa să voteze PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România, actual PSD – Partidul Social Democrat) care se revendica, atunci ca şi acum, dintr-o tradiţie de stânga, fără a prezenta o ofertă politică prin care să-şi precizeze punctul de vedere asupra rolului religiei în spaţiul public[2]. Iată de ce PNŢCD sau coaliţia politică din care a făcut parte, CDR, nu au reuşit să canalizeze acest interes al creştinilor faţă de politică, după cum nici în prezent acesta nu este asumat ca atare de nici o formaţiune politică – cu excepţia cazurilor marginale ale PNŢCD, redus la situaţia de partid extre-parlamentar şi a celui al Partidului Noua Generaţie (care şi-a adăugat ulterior şi titulatura Creştin-Democrat)[3]. Acesta, prin supralicitarea importanţei religiei ortodoxe pentru acţiunea politică, reuşeşte tocmai să îi îndepărteze de politică pe cei care care se revendică a fi influenţaţi de religie în ceea ce priveşte articularea propriilor opţiuni politice. Cât priveşte Partidul Democrat-Liberal, rămâne o întrebare deschisă în ce măsură creştin-democraţia va căpăta consistenţă şi va supravieţui în confruntarea cu alte curente doctrinare care sunt sau vor fi reprezentate în interiorul acestui partid. Potrivit programului său politic, PDL doreşte a fi un catch-all party în care să se regăsească toate curentele de dreapta, inclusiv creştin-democraţia[4]. Menţionarea în cadrul acestui program politic a solidarităţii şi subsidiarităţii ca valori fundamentale, precum şi recunoaşterea explicită a rolului familiei, comunităţii şi religiei reflectă dorinţa de a subsuma, printre alte curente doctrinare, şi creştin-democraţia.

O situaţie cu totul aparte este cea a UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România). Aceasta nu este din punct de vedere formal un partid politic, ci o uniune de grupuri, asociaţii şi platforme politice diferite, grupate în jurul identităţii etnice a membrilor. Exista argumente în favoarea clasificării UDMR în categoria formaţiunilor politice de sensibilitate creştin-democrată: pe de o parte, atenţia acordată Bisericii, educaţiei şi principiului subsidiarităţii, iar pe de altă parte apartenenţa la grupul PPE în Parlamentul European. Aceste două argumente nu subzistă la o privire atentă: documentele programatice ale UDMR pun accentul pe identitatea etnică a acestei formaţiuni, iar apartenenţa la PPE a fost dobândită după ce Partidul Democrat Creştin, parte a UDMR a depus o cerere de aderare la acest grup. UDMR a foat acceptat ca membru asociat, iar PDC ca membru cu drepturi depline[5].>

[1] Am analizat natura orientărilor creştin-democrate ale partidelor româneşti în Radu Carp, Dacia Graţian Gal, Radu Preda, Sorin Mureşan, Principiile gândirii populare. Doctrina creştin-democrată şi acţiunea socială, Eikon, Cluj, 2006.

[2] Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, pp. 80-83.

[3] PNŢCD a obţinut la alegerile pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007 1,44% din totalul voturilor exprimate, iar PNG-CD 4,92%. La alegerile parlamentare din 2008 PNŢCD nu a participat (unii dintre membrii săi au participat însă în unele colegii electorale pe listele PNL), iar PNG-CD nu a reuşit să treacă de pragul electoral de 5% (2,53% la Camera Deputaţilor şi 2,27% la Senat) şi drept urmare acest partid s-a auto-desfiinţat. [La alegerile europarlamentare din 2014 PNŢCD a obţinut 0,89% din totalul voturilor exprimate – nota Chronos]

[4] „Partidul Democrat-Liberal, ca partid popular, este o entitate politică deschisă tuturor cetăţenilor români care împărtăşesc valori şi curente politice de sorginte democrată de centru, liberală şi creştin-democrată”. [http://www.pdlbistrita.ro/programul-politic]

[5] Sorina Soare, Les parties politique roumains après 1989, Éditions de l’Université de Bruxelles, 2004, p. 219.