Cine ne-a furat pădurea?!

image1sSe spune că pădurile sunt plămânii planetei. Reieşind din această afirmaţie, deducem cu uşurinţă că dacă  rămânem fără păduri, nu va mai exista viaţă.  În urmă cu 8 – 10 mii de ani, înainte de apariţia agriculturii, se estimează că pădurile globului ocupau aproximativ 40% din suprafaţa uscatului. În prezent, fondul forestier mondial ocupă doar aproximativ 27% (4 miliarde ha) din suprafaţaTerrei.

La moment, doar 10% din teritoriul Republicii Moldova este ocupat de păduri, în România – 27,7 %, în timp ce media în Europa este de 32%.

Acum 2000 de ani, teritoriul ocupat de aceste două state (pe atunci Dacia) avea 70 – 80% din suprafaţă acoperită cu păduri de foioase şi răşinoase. Chiar şi marginile celor două „stepe ale geţilor”, actualul Bărăgan şi actualul Bugeac – erau şi sunt foarte potrivite pentru pădure.

Vorbind despre etimologia numelui Moldova, unii filologi susţin ca ar proveni de la molid + ova datorită întinselor păduri de răşinoase care acopereau munţii şi părţile dinspre miazănoapte.

Transilvania se traduce ca fiind „ţara de dincolo de păduri”, la fel datorită pădurilor prezente şi care se prelungeau atât spre miazănoapte cât şi spre miazăzi.

Teleorman, în limba cumană, adică veche turcească înseamnă „pădure nebună” la fel cum şi „Deliormanul” din sudul Dobrogei are aceeaşi semnificaţie în turca mai nouă.

Vlăsia /= Valahia/ e un vechi nume ce potrivit unor filologi provine din slavicul „les” = pădure.

Bucovina care înseamnă „pădure de fag” provine de la cuvântul slav „buc”- fag.

Termenul „codru”, de origine dacică, se atribuie unei păduri dese şi mari iar „dumbravă” înseamnă „pădure de stejari”.

Cum s-a întâmplat oare ca pe parcursul a două milenii suprafaţa împădurită să se reducă atât de mult?!

Din cele mai vechi timpuri lemnul a constituit o bogăţie indispensabilă în viaţa omului – case, arme, caruri, fortăreţe, poduri, bărci, obiecte de uz casnic, lemn de foc, etc… până şi drumurile erau construite din lemn. Dar pentru strămoşii noştri pădurile au fost în primul rând un adăpost sigur.

„Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit”, spune Florus.

În anul 74 î.e.n., Caius Scribonius Curio, care îi învinsese pe dardani în Tracia, voia să-i supună şi pe daci şi ajunsese până la Dunare. Dar, înspăimântat de pădurile pe care le vedea, s-a oprit. S-a întors din drum fără să facă război.

În altă împrejurare, Roma s-a emoţionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se înmormântase cu toată legiunea lui în pădurea blestemată”.

Pe columna ridicată de Traian la Roma se pot distinge, în mai multe locuri, dacii luptând lângă pădure.

Este evident că pentru a reuşi să-i învingă pe daci, şi mai apoi să se păzească de dacii liberi, romanii au recurs la defrişarea pădurilor. “Runc” e de origine latină (din runcus) şi înseamnă loc defrişat din pădure. Aşa se explică numeroasele aşezări româneşti ce derivă din acest cuvânt (Runcul, Runcu-Rediu, Runcşor, etc.).

Astfel, în perioada războiului şi după încheierea acestuia , romanii au defrişat pădurile în scopuri economice şi militare.

După plecarea romanilor din Dacia, a urmat un mileniu al migraţiilor, care la fel şi-a lăsat amprenta pe teritoriile împădurite. Totuşi, cercetătorii susţin că pădurile, în acea perioadă, nu s-au micşorat prea tare datorită faptului că populaţia nu era atât de numeroasă şi pădurea reuşea să se restabilească cu uşurinţă.

Despre mărimea pădurilor, rolul lor dar şi despre o defrişare mai însemnată, pe toate teritoriile româneşti, ne luminează unele documente din sec. XV – XIX. Ne vom referi în special la cele ce ţin de spaţiul dintre Prut şi Nistru.

 „… Au fost plină de pădure şi de copaci şi au curăţit Mircea acea moşie cu securea şi cu tîrnăcopul şi cu foc şi cu multă sudoare şi osteneală…”.

– La 17 iulie 1436, Ştefan Voievod, împreună cu fratele său Ilie, întăresc lui Vancea logofătul satele lui „lângă Bîc, de cealaltă parte pe valea ce cade împotriva Cheşenăului lui Albaş, la fântîna unde este Seliştea tătărească, împotriva păduricii”.

– La 28 februarie 1532, Petru Rareş întăreşte nepoatelor lui Duma şi Ioan, anume Safta şi Marena, ocina lor, cu uric de la Ştefan cel Tânăr, „două părţi din seliştea Cociurihani la capătul codrului Chigheciului”.

– La 20 martie 1584, Petru Şchiupul îi întareşte lui Bratu pitar „o poienă ce se numeşte Pojarna, pe Bîc şi cu pîraiele ei de moară”.

După ce era tăiată pădurea, aceste poiene serveau fie ca ogoare şi fâneţe, fie pentru a planta vie, a face prisăci, mori sau grădini cu pomi, a întemeia vreun lăcaş bisericesc sau vreun sat.

Dea lungul anilor, la fel ca pe timpul dacilor, codrii au jucat un rol foarte important în luptele împotriva invadatorilor.

Ştefan cel Mare a înfrânt oastea polonă în codrii Cosminului, prăvălind uriaşii copaci peste ostaşii lui Carol Robert, iar pe prizonieri i-a pus să are locuri întinse, pe care a semănat mai apoi ghindă.

Pe 20 august 1469, tot lângă o pădure, şi anume lângă dumbrava de la Lipinţi sau Lipnic, aproape de Nistru, oastea  lui Ştefan cel Mare a învins tătarii Hoardei de Aur .

În 1587, mărturia unei solii ungureşti, care, de la Suceava se îndrepta spre pământul „Rusiei”, relatează despre o pădure mare aflată după Prut (poate cea de la miazăzi de Hotin, poate codrii Orheiului) : „după ce am trecut rîul ni s-a ivit în faţă o pădure foarte mare pe care trebuia s-o străbatem”. Dar  „fiindcă acea pădure era foarte de temut, în parte din cauza cazacilor, în parte din a tătarilor, iar în parte din a românilor care nu erau nici cu unii, nici cu alţii care săvîrşeau acolo jafuri”, solia obţine o gardă de cinci localnici şi cu toţii străbat cu bine pădurea şi ajung peste Nistru.

La 18 septembrie 1602, M. Sobieski, voievodul de Lublin, scrie din tabăra de pe Prut, lângă Cernăuţi, regelui polon: „ Din cauza acestor  tulburări – tătarii în ţară plus soldaţi poloni răzvrătiţi – moldovenii s-au grupat în cete, iar codrii sînt plini de ele”.

Două hărţi, una tipărită la Paris în 1664, alta la Amsterdam în 1683, ne dau unele informaţii despre pădurile Moldovei. În cea dintâi, sunt înfăţişaţi codrii Orheiului şi Lăpuşnei, la vest de „Orihei” şi de Tighina „Tehyne”, precum şi codrii de la nord de Vaslui. În  cea de a doua, apar codrii Orheiului, la est-nord-est de Iaşi, apoi o pădure la Nistru, la sud-est de Tighina, în dreptul satelor Purcari, „Telmasa” (Talmaz) şi „Cowbenca” (Copanca), precum şi Codrul Tigheciului.

Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, relatează despre importanţa codrului Tigheciului împotriva năvălirilor tătarilor. „Cealaltă pădure – spune învăţatul domn – aşezată dincolo de Prut, la marginile Basarabiei şi numită Tigheci, are jur împrejur… aproape 30 de mile italiene. Ea este cel mai puternic bastion al Moldovei contra sciţilor /=tătarilor/ pe care aceştia de mai multe ori au încercat, dar niciodată nu l-au putut cuceri. Copacii sunt totuşi atît de deşi, încît nici măcar un om care merge pe jos nu poate înainta decît pe poteci cunoscute doar celor din partea locului…”.

Pe harta anexată la „Descrierea Moldovei” sunt evidenţiate patru păduri între Prut şi Nistru: una la est de Prut, în ţinutul Fălciului, între râu şi hotarul Bugeacului – Codrul Tigheciului; alta întinsă în ţinutul Lăpuşnei, la nord-vest de Chişinău, şi în acela al Orheiului; o a treia e la nord-vest, vest şi sud vest de Hotin, o a patra la sud de Cernăuţi.

Codrul Tigheciului apare şi pe harta lui F. L. Güssefeld – „Charte von der Moldau und Walachey”, tipărită la Nürnberg în 1785.

Un raport diplomatic francez, din 11 iunie 1798, citează pentru lemnul de construcţie, patru codri „imenşi”: Codrul Bîcului, dintre Prut şi Nistru, Codrul Iaşilor, Codrul Herţei şi Codrul din împrejurimile Pietrei-Neamţ”. Din aceşti codri, cu lemn valoros (stejar, fag, cireş, tei), pe calea apei, buştenii erau duşi spre Galaţi, de unde pe Dunăre şi pe Marea Neagră luau calea Constantinopolului şi a celorlalte porturi.

În timpul ocupaţiei turceşti, „ …ţara noastră era silită să dea turcilor cu preţuri comode pentru aceştia sau gratis, lemne pentru cetăţile dunărene, lemne pentru casele din Constantinopol, lemne pentru poduri, lemne pentru corăbii”.(N.Iorga – Prefaţa la „Ducumentele Hurmuzaki”).

La începutul sec.  al XVIII-lea, un alt imperiu începea sa-şi lărgească spaţiul de influenţă. Unul dintre obiectivele Rusiei în războiul ruso-otoman, după ce a obţinut Marea Azov, era obţinerea unei poziţii avantajoase şi pe ţărmul Mării Negre.

Basarabia a atras atenţia Imperiului Rus înainte ca aceasta să fie anexată în 1812.

Teritoriul împădurit al Basarabiei  era cel mai aproape de bazele navele ruseşti de pe litoralul Mării Negre şi, în plus, datorită râurilor avea şi cele mai comode şi rapide căi de transport.

În anul 1807, realizatorul de corăbii Tarusov, a fost trimis în Moldova pentru a construi bărci cu vâsle folosite la  navigarea pe râuri. În 1809 revine în Moldova pentru a studia pădurile şi a alege lemn pentru corăbii.

Tkacenco (1961) citează din însemnările expediţiei lui Tarusov: „cele mai potrivite păduri sunt situate în ţinutul Orheiului”.

Până la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, din pădurile Orheiului s-au extras un număr impunător de buşteni pentru necesităţile armatei ruseşti (construcţia şi reparaţia corăbiilor, podurilor, etc.). După cum relatează Sviniin, „deja în 1917, lemnul extras pentru corăbii şi alte construcţii a făcut ca pădurile Orheiului şi Hotinului să fie distruse aproape în întregime, în comparaţie cu pădurile din Bucuvina, unde Imperiul Austiac foloseşte un mod raţional de exploatare a pădurilor”.

În perioada dintre 1780 şi 1850, în şantierele navale din Herson, Nikolaev, limanul Bugului, etc. au fost construite peste cincizeci de corăbii cu pânze şi sute de bărci cu vâsle.

Dacă e să judecăm după aceste informaţii, putem spune că această „eliberare” de sub jugul turcesc a costat prea mult pentru Ţara Moldovei, care a rămas mai întâi fără păduri apoi şi fără o parte din teritoriu.

Necătând la toate năpastele prin care au trecut sărmanii Codri seculari, începutul secolului XIX a venit cu o altă surpriză din partea Rusiei. Semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829), care asigura libera navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră precum şi libertatea comerţului cu toate ţările, a avut ca urmare o mai mare cerere a grânelor ieftine, astfel încât, pădurile cedau în favoarea ogoarelor. Pe de o parte aceasta, pe da alta –  exportul excesiv al lemnului – pădurile au fost stârpite din toate părţile. De cele mai multe ori, comercianţii de lemn şi proprietarii ferestraielor erau de alte etnii şi nu le păsa deloc de soarta pădurilor din România şi Basarabia.

În 1840, după mărturiile lui Nordmann, teritoriul pustiit / defrişat  începea din zona Chişinăului spre sud.

Interesante date găsim şi în graficul făcut de Gheideman şi colegii săi (1964): „din 1848 până în 1918 suprafaţa pădurilor din Basarabia s-a micşorat de la 366209 ha la 230000 ha”, deci cu 37%.

După cum vedem, pe parcursul secolelor, pădurile au suferit enorm din cauza avariţiei umane, din cauza operaţiunilor militare și a intereselor geopolitice.

Începând cu romanii, urmați de turci, tătari, poloni, austrieci şi finisând cu ruşii şi „capitaliștii internaționali”, toţi au furat, pe rând, bucată cu bucată din pădurile noastre.

Cu părere de rău, nu suntem în stare să cerem despăgubiri pentru toate prădăciunile suferite până acum, dar din fericire, pădurea este o bogăţie ce poate fi restabilită şi, deci, suntem în stare să readucem codrilor noştri bătrâni o formă cât mai aproape de cea iniţială, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie de foarte mult timp.