Chevron și consolidarea societății civile

Chevron a început să foreze la Pungeşti-Vaslui. Era greu de crezut că putea fi oprită de localnicii nemulţumiţi sau de câţiva rebeli urbani care, deşi activi, erau slab organizaţi. La televiziuni, pe străzi şi în dezbateri ale diverselor ONG-uri s-a purtat o dispută reală între adepţii purităţii mediului şi cei ai independenţei energetice. Argumente pertinente între cele două taberi, pasiuni de cele mai multe ori, poate încrâncenare şi dramatism. Propaganda funcţiona eficient de ambele părţi, raţiune şi locuri de muncă versus demnitate umană, filmuleţe dure care descriau efectele fracturării hidraulice, poate şi activarea mitului capitalistului fără suflet… Între timp, izbucnirea conflictului din Ucraina pare să fie în avantajul guvernanţilor care ţin la ideea micşorării dependenţei energetice faţă de Rusia.

Indiferent de finalul acestui serial, un câştig există deja: România se trezeşte. Românii fac primii paşi pe drumul formării unei comunităţi conştiente de drepturile şi responsabilităţile sale. Gold Corporation şi Chevron, sau altfel spus…Roşia Montană şi Pungeşti, sunt lecţii obligatorii din primul abecedar ecologist al României democrate. Poate lecţii stângace, poate puţin eficiente, dar prime lecţii din care avem de învăţat noi cu toţii. Pe timpul lui Ceauşescu nu se puteau organiza astfel de proteste, deşi dispăreau munţi şi râuri. Astăzi, opinia publică învaţă că uneori trebuie să aleagă dureros între interese strategice şi frumuseţi locale. Învaţă că ceva important se câştigă, din pacate, cu sacrificii importante. Politicienii învaţă şi ei că  nu pot bate palma în orice condiţii cu marile firme occidentale şi, chiar şi în România cea blândă, a apărut un al treilea factor de care trebuie să se ţină seama: oamenii. Nu în ultimul rând, multinaţionalele constată că un popor calm, sărăcit, şi cu lacune de educaţie, se poate totuşi împotrivi tăvălugului capitalist dacă un ceva venit de departe îi zdruncină, neargumentat, starea de ….eternitate.

Mobilizarea naţională contra Chevron, de la ţăranii din satele vasluiene până la intelectualii şi studenţii care luau poziţie prin marşuri la Bucureşti, ne arată un lucru care contează: românii încep să deprindă cum să-şi apere drepturile de comunitate.  Nici măcar firma Chevron nu mai contează sau procedeul fracturării, în sine. Contează sentimentul solidarităţii regăsite, contează orele rupte din timpul liber pentru a merge la proteste, contează curajul de a ieşi în faţă şi de a spune NU, contează voinţa de împotrivire faţă de politicul copleşitor.

Începutul forării e ca o izbăvire. În cel mult un an vom şti cu adevărat ce efect are această tehnologie asupra mediului, în condiţii demografice şi de relief româneşti. Poate ne-am crispat prea devreme în faţa unui tip de exploatare revoluţionar sau, poate din contra, am stat prea indiferenţi în faţa unui pericol real. De data asta vom şti cu adevărat. Testul pe teren, proba practică, e cu totul altceva decât teoria. Vom vedea dacă povestea cu …independenţa energetică …este demagogie frumos ambalată sau dacă e chiar un câştig care ne poate lua de pe cap şantajul rusesc al gazelor. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice variantă.

Una peste alta, reacţia românească la posibila contaminare a mediului este de salutat. Chiar şi dacă se va dovedi că nu existau motive reale. Este de salutat deoarece agitaţia declanşată pe reţelele de socializare, prin sălile de conferinţă, la radiouri, printre munţi şi printre dealuri, duce inevitabil la maturizarea democratică a cetăţeanului şi la consolidarea societăţii civile. De data aceasta pare a fi o adevărată societate civilă, a oamenilor interesaţi realmente de propria viaţă şi de viitorul în care îşi vor creşte copii. Nu acea societate civilă, mimată de 20 de ani încoace de nişte ong-uri şchioape,  cu interese strict pe problemă, înfiinţate tot de partidele politice.

Este adevărat, peste tot au existat şi agitatori: politici, ai poliţiei, anarhiştii, radicalii de stînga sau de dreapta, dar ei sunt insignifianţi atunci când se analizează efectele de durată ale unor asemenea proteste. Efectele au deja o viaţă proprie, separată de a iniţiatorilor, şi conduc la schimbări benefice în comportamentul colectiv pe termen lung. Românii învaţă să reacţioneze, învaţă să-şi recâştige ideea de comunitate, învaţă despre interesele solidare. Mai învaţă şi să privească atent la detalii, să discearnă, să nu se aprindă chiar la nimicuri care pot fi un foc de paie. Dar nici să mai aştepte pasivi distrugerea lucrurilor ce îi înconjoară. Din toate acestea s-au „îmbogăţit” democratic cetăţenii care au protestat activ dar şi cei care au analizat rece şi neimplicat situaţia. Şi asta e bine. Facem primii paşi spre o societate democratică mai înţeleaptă care, sperăm, pe viitor va şti să reacţioneze mai sănătos  atât la provocări reale cât şi la false mituri, puse în scenă vijelios.

Pe de altă parte, poate şi multinaţionalele şi politicienii vor fi mult mai atenţi. Să înţeleagă ce mult sacrifică comunităţile locale şi că aceste sacrificii se pot face, e adevărat, dar se pot face după argumente pertinente, cu contramăsuri inteligente de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu, cu beneficii către oamenii locului, cu un mare respect pentru ţara în sine şi cu un profit consistent îndreptat spre proiecte importante şi vizibile.

Altfel spus, activismul în limitele decenţei şi înţelepciunii este benefic deoarece creează echilibru între toţi factorii implicaţi. Şi ne ajută să adoptăm o strategie prin care ne putem vinde scump pielea, cu folos pentru cetăţeni.