Estul și coliziunea celor mai primitive naționalisme europene

      Criza ucraineană, cu actualele şi poate cu viitoarele ei episoade, este epilogul unui fenomen îngrijorător care se dezvoltă în estul Europei în ultimele două decenii: cele mai primitive naţionalisme de pe continent – cel ucrainean şi cel rusesc – au intrat  într-o coliziune de maxim impact. Într-un fel, nu explozia de etnicitate exacerbată poate surprinde, ci mai degrabă cele două decenii anterioare de relativă linişte. Spunem asta deoarece istoricul relaţiilor ruso-ucrainene, în momentele în care statul moscovit era slăbit şi nu reuşea să domine Europa de Est – imediat după 1917 sau după 1941 – nu a însemnat decît înfruntări de cruzime şi forţă. Traumele colective acumulate în timp, trecînd prin marea foamete interbelică care a cauzat moartea a milioane de ucraineni, fac aproape imposibilă reconcilierea pe timp scurt sau mediu, între cele două naţiuni slave.

Revolta populară din Kiev, fuga preşedintelui Ianukovici şi ridicarea etnicilor ruşi din estul şi sudul Ucrainei pun Europa în faţa unui fragment de criză naţionalistă care se aseamănă mai degrabă cu fenomene similare europene din timpul destructurării marilor imperii continentale, din vremea Primului Război Mondial. Naţionalismul ruşilor şi ucrainenilor este parcă unul încrementi în tiparul secolului XIX, agresiv şi teritorial,  şi seamănă cu o relicvă de muzeu pentru restul popoarelor europene, care se află în altă etapă istorică.


Ceea ce se desfăşoară sub ochii noştri e o scenă tipică din marea piesă sîngeroasă pe care Europa a văzut-o deja în secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Ea se aseamănă prea puţin cu naţionalismele europene din veacul actual – XXI, care se limitează la afirmarea identităţii şi a valorilor culturale. În schimb, actorii actualei crize vorbesc de partiţii teritoriale, incitare la ură contra celeilalte tabere, diabolizarea adversarilor, purificări etnice… Ei nutresc un respect minim pentru minorităţi, oricare ar fi ele,  gîndesc doar în termeni de glorie politică fanatică şi sunt gata să pornească un război pentru acapararea/ păstrarea de spaţii entice asupra cărora clamează un drept de proprietate istorică. Una peste alta, virulenţa acestor naţionalisme atipice pentru secolul XXI vine şi din suprapunerea geografică a locurilor originare, considerate leagănul lor civilizaţional: vechile teritorii ale Rusiei kieviene.

 

Ambele naţionalisme au o formă primordialistă şi, forjate de viziunea ortodoxă asupra ideii de neam, consideră cele două naţiuni drept entităţi supranaturale, atemporale, cu personalităţi speciale şi cu misiuni “sfinte” în istoria omenirii. Ambele naţionalisme percep propria civilizaţie ca fiind diferită faţă de Vest, neacceptînd decât în mică măsură valori comune…chiar dacă se bucură de aceeaşi organizare politică statală, dup model european. Doar pe ici şi colo, intelectuali mai luminaţi folosesc un discurs al naţionalismului perenialist, care oferă mai multe căi spre un compromis cu ceilalţi.

În aceste condiţii, atât Rusia cât şi Ucraina, în ultimii 20 de ani, au dus o politică de desconsiderare a vecinilor (să ne amintim de canalul Bâstroe şi de “urbanizarea” insulei Şerpilor), de exaltare  a unui vis etnicist, de obsesia construirii unui statut de mare putere,  de înăbuşire a minorităţilor şi de descurajare a tot ce era diferit între graniţele lor. Destinul dureros şi intimidarea permanent a românilor din Ucraina vorbesc de la sine despre viziunea regionaă  rudimentară pe care o are tânărul stat ucrainean. Rusia şi Ucraina sunt două feţe ale aceluiaşi Ianus politic.

Inevitabil, ura şi agresivitatea conduc la criză ori război. Cele două decenii de pace între Kiev şi Moscova par un miracol, în lumina ultimelor evenimente. La fel ca în restul Europei, armatele se dovedesc a fi  instrumentele ultime care vor remodela graniţele şi vor impune noi spaţii naţionale…considerate mai echitabile. Dar dacă românii şi maghiari, grecii şi bulgarii, francezii şi germanii au trecut prin destule războaie pentru a ajunge la un statu-quo mulţumitor şi de necontestat (sau de contestat…cu riscuri prea mari), ucrainenii au fost feriţi de asta. Ei au primit un stat “la cheie”, cu contururi gata şlefuite, lăsat moştenire de măreaţa Uniune Sovietică.

 Au crezut că, fiinţând în secolul XXI, pot păstra liniştiţi această “Ucraină dodoloaţă”, apăraţi de regulile stricte ale dreptului internaţional contemporan, cu evitarea tragediilor care au marcat modernitatea celorlalte naţiuni europene. Realităţile demonstrează însă că războiul e o etapă de neocolit în negocierea şi reechilibrarea graniţelor a două state naţionaliste. Iar Ucraina, pentru prima dată în istoria sa, priveşte drept în faţă spectrul unui conflict revisionist. O putere vecină, nemulţumită de graniţele actuale, inventează pretexte pentru a trece la schimbări teritoriale. Războiul naţionalist, chiar şi la 3 generaţii de la stingerea modelului său european, nu este nicidecum inevitabil. Apare acum şi în Est, pentru fixarea mai “justă” a contururilor noilor state rezultate din disoluţia URSS.

În Ucraina, nu doar grupurile care s-au remarcat prin duritatea de pe “maidan” – Svoboda, Patrioţii Ucrainei, Trident – întreţin flacăra periculoasă a extremismului. Poporul în sine, într-o bună parte a sa, “trăieşte” într-o formulă de radicalism etnic excesiv. Pentru ucraineni, toţi vecinii sunt priviţi cu reticenţă, minorităţile naţionale sunt văzute doar în rol de cal troian al unor posibile comploturi externe, Istoria…este înţeleasă doar ca o ştiinţă naţionalistă menită să justifice pretenţiile Kievului… Capitalismul şi liberalismul, de multe ori, sunt fii bastarzi ai Vestului, generatori de homosexualitate, imoralitate şi disoluţia valorilor tradiţionale. Limbile minorităţilor, de la ruşi şi români pînă la polonezi, sunt limbi imperialiste, numai bune de interzis pe vecie în marea Ucraină.

Toate aceste idei sunt vehiculate încă, în mare parte, de elitele politice şi culturale ucrainene. Din acest motiv, pe de o parte, Moscova este tentată să acţioneze pentru a decupa ceva din teritoriul ucrainean şi pentru a asigura o poziţie privilegiată elementului etnic rusesc. Pe de altă parte, aceleaşi idei fac ca unii vecini să nu aibă o deplină compasiune pentru situaţia grea a Ucrainei.  La nivel de stat, Ucraina este sprijinită de ţările din Europa de Est dar la nivel popular…de multe ori poziţia reală e una de indiferenţă.

Deşi promite să se implice, Europa asistă la tragedia coliziunii naţionalismelor slave ca la o piesă de teatru gigantic. E drept, se creează un potenţial de risc asupra securităţii unor vaste regiuni. Dar finalul este incert deoarece intervenţia unor mediatori, între cei doi actori impulsivi care doar de faţadă folosesc argument europene şi fragmente din dreptul internaţional, presupune destule riscuri. Cinic sau nu, dacă presiunile diplomatice şi economice ale Vestului nu vor avea efect, tot forţa armelor, ca acum 100 de ani, va fi cea care va redefini frontierele unor state de nereconciliat.