O CALE CĂTRE ROMÂNIA PROFUNDA

Pentru a ieşi din universul micului ecran, pentru a încerca măcar încetinirea invaziei omului plat, homo planis, a lui homo videns aservit ecranului TV şi/sau Laptop, avem şansa întoarcerii şi descoperirii căii de acces către România profundă, către România reală, întru cercetarea şi descoperirea viziunii româneşti asupra lumii revelată de tradiţiile şi literatura populară. Este poarta împărătească prin care intrăm în lumea realului, eliberîndu-ne de fascinaţia oglinzii fermecate e ecranului plat, recăpătînd viziunea integratoare a umanităţii din noi. Mircea Eliade, în eseul Teme folclorice şi creaţie artistică, din volumul Insula lui Euthanasius (1943), vorbeşte despre rolul porţii, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintîi; ciclul e închis, şi poarta rămîne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi.

Intrînd pe această poartă ni se deschide un orizont plurisemantic şi pluridimensional care ne dezmărgineşte graniţele cunoaşterii şi ne împlineşte o umanitate atît de greu încercată şi aplatizată de acaparatorul ecran al calculatorului şi al internetului devorator. În plus, cum citim într-un alt eseu, Folclorul ca instrument de cunoaştere, din acelaşi volum, mai sus menţionat, al istoricului religiilor: „… materialele folclorice pot sluji şi la o altfel de cunoaştere decît cea pe care ne-o oferă filosofia culturii. Şi anume, credem că probleme în directă legătură cu omul, cu structura şi limitele cunoştinţei sale, pot fi lucrate pînă aproape de dezlegarea lor finală, pornind de la datele folclorice şi etnografice. Cu alte cuvinte, nu şovăim să acordăm acestor manifestări ale «sufletului popular» sau ale aşa-numitei «mentalităţi primitive» valoarea pe care o au majoritatea faptelor ce alcătuiesc experienţa umană în genere”.

Pentru Artur Gorovei, toată ştiinţa aceasta despre ale lumii, tot acest patrimoniu colectiv, moştenit din gură în gură, din generaţie în generaţie, nealterat de influenţa civilizaţiei şi a culturii cărturăreşti, este ceea ce constituie un material de studii şi o ştiinţă care se numeşte Folclor.

Cuvîntul este folosit pentru prima oară de arheologul William J. Thoms în revista londoneză „Athenaeum”, din 22 august 1846, şi-i compus din două cuvinte saxone: folk, care înseamnă popor, şi lore – „ştiinţă”; mai pe larg: the lore of the people – ştiinţa poporului. Iar contele de Puymaigre, în 1885, justifica raţiunea folosirii acestui termen, prin faptul că acoperă o varietate de subiecte fără apel la perifraze: „Folk-lore cuprinde în aceste opt litere poeziile populare, tradiţiile, basmele, legendele, credinţele, superstiţiile, obiceiurile, cimiliturile, proverbele, în fine, tot ceea ce are legătură cu naţiunile, cu trecutul lor, cu viaţa lor, cu opiniile lor” (apud Artur Gorovei).

Hasdeu a fost între primii savanţi români care a apelat la cuvîntul folclor în culegerea sa Cuvente den batrâni, publicată în 1878-1879.

Ovid Densusianu, în lecţia de deschidere la Facultatea de litere, Folclorul care trebuie înţeles, din 9 noiembrie 1909, subliniază: „S’a afirmat dela început şi se repetă mereu că scopul folklorulului este de a ne arăta felul propriu de a simţi al unui popor, vieaţa lui sufletească în toate manifestaţiile ei mai caracteristice şi aşa cum se resfrîng în diferitele lui producţiuni păstrate din timpurile cele mai vechi. Folklorul este chemat prin urmare să ne ducă la stabilirea de fapte psihologice, şi de aceea orice culegător de basme, poesii populare, credinţe ş.a. trebuie să vadă în materialul adunat contribuţii preţioase, sigure, pentru conclusiuni de etnopsihologie”. Şi drept consecinţă, pentru cercetător folclorul trebuie să ne arate cum se resfrîng în sufletul poporului de jos diferitele manifestaţii ale vieţei, cum simte şi gîndeşte el fie sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi.

Totodată, în lecţia sa de deschidere combate îndreptăţit tendinţa idealizării ţăranului, a omului simplu de la ţară, transformat printr-o anume retorică romantică într-o „fiinţă înzestrată cu calităţi fără număr, cu un suflet în care natura a lăsat din belşug să cadă sămînţa tuturor gîndurilor şi sentimentelor bune. Înălţîndu-se cei mici, cei umili, s’a căutat în sens opus să se coboare cei care s’au ridicat deasupra mulţimii, au realisat idealuri de summa humanitas; niciodată ca în timpurile noastre nu s’a văzut mai multă stăruinţă, uneori inconştientă, cele mai deseori premeditată, de a se înjosi figurile oamenilor de acţiune superioară din trecut ori de azi; sistematic s-a căutat în viaţa şi opera lor să se descopere punctele întunecoase care să slăbească entusiasmul nostru pentru ei. Între aceste exagerări, între asemenea tendinţe dăunătoare, judecata e chemată astăzi să îndrepte cumpăna şi să înlăture eresiile de care ne-am lăsat amăgiţi”. Din păcate, ultima aserţiune este de acută actualitate, fără a mai fi însoţită de amplificarea calităţilor sufleteşti ale săteanului, care – să recunoaştem – a devenit după ravagiile colectivizării, urmată de marginalizarea postrevoluţionară, mai mult o fantomă decît o realitate palpabilă pentru politicienii de astăzi.

Artur Gorovei, vorbind despre civilizaţia rurală în paginile amintite, înglobează în sens larg etnografia (care se ocupă numai de civilizaţia materială) în folclor. Dacă în sens restrîns folclorul cuprinde: credinţele, superstiţiile, obiceiurile şi literatura populară, în sens larg cuprinde şi studiul civilizaţiei materiale: locuinţa rurală, ustensilele, tehnica, costumul popular şi ocupaţiunile primitive – domeniu care în acest caz coincide cu etnografia.

Vorbind într-un articol din Arta în România (1909), despre arta ţăranului nostru, Al. Tzigara Samurcaş pune în paralel poemele homerice cu literatura populară românească, ambele fiind transmise şi păstrate pe cale orală din generaţie în generaţie, pînă a fi transcrise. Şi vede în menţinerea neclintită a graiului cea mai bună probă a tăriei caracterului Românului. Pentru fostul şef al „Convorbirilor literare”, arta e strîns legată de întreaga existenţă a ţăranului: „Prin ea, întocmai ca şi prin graiul său, ţăranul român se deosibeşte de vecinii săi de alt neam. Şi dacă, printr-un cataclism neînchipuit, s’ar întîmpla să amuţească toţi Românii, dela Pind şi pînă în Carpaţi, ei totuşi s’ar deosebi prin înfăţişarea, prin casa şi portul lor, de streinii cu cari trăiesc amestecaţi. O dovadă neîndoielnică a existenţei unei arte proprie neamului nostru”.

În „Revista de filosofie” (aprilie 1925-1926) Ştefan I. Neniţescu, în Arta populară românească, o schiţă a principiilor, vine cu cîteva observaţii care premerg pe Ştefan Lupaşcu şi logica sa dinamică a contradictoriului, nu mai puţin pe continuatorul filosofului, Basarab Nicolescu cu nivelele sale de realitate şi terţul tainic inclus. Sesizează, cu fineţe, caracterul melancolic al artei populare româneşti, în care transpare dragostea de detaliu, de înfloritură măruntă, una care nu exclude bucuria, una atît de puternică şi de concentrată, atît de închisă în sine, încît prin latura sa tragică atinge culmile unui misticism popular, greu de elemente naturaliste.

Şi citim cîteva rînduri mai jos despre caracterul contradictoriu (dar unul fără conflict, în care şi Da şi Nu se afirmă în concomitenţă, nu se exclud după regula aristotelică): „Credinţa poporului românesc fundamentală este contradictorie fără conflict, precum simetria-i este uşor disimetrică, precum proporţia nu domină, şi de aceea nici nu îndrăzneşte relieful, ci îl opreşte în faza de crestătură, iar pic­tînd caută să-1 dea stilizat la extrem, cîteodată geometric, în linie…”

Contradictoriul fără conflict îşi află paralelă şi în violenţa alături de blîndeţe, şi în judecata care nu uită, însă este aple­cată spre iertare, a poporului nostru. O largă înţelegere în­cearcă să-şi răsucească pretutindeni firul, înţelegere pînă la deslipire de lume, care se exemplifică în siguranţa şi hotărîrea atît de calmă că poate să fie crezută asemeni unei leneşe ne-păsări. Poporul nu cheamă prin dorul său, ci aşteaptă pentru că ştie dinainte că va veni ce aşteaptă. Şi aceasta dă tuturor obiectelor relieful iconic, limpezimea intangibilă, ca aceea a cîntecului repetat de veacuri de muncitorii transilvăneni din munţii Abrudului:

Lumea asta nu-i a mea,/ cealaltă nici aşa;// Lumea asta-i cum, o vezi,/ cealaltă cum o crezi;/ pînă vine binele/ ‘ţi măncă răul zilele.

Vorbind despre originea artei populare, în Arta Ţărănească la români (1922), G. Oprescu crede că „originea tendinţei de a înfrumuseţa lucrurile utile, de a nu ne mulţumi numai cu ceea ce e absolut indispensabil pentru ca ele să corespundă scopului practic pentru care au fost create, este felurită. În primul rînd este cerinţa organică, darul înnăscut, care face ca ochiul să nu fie satisfăcut decît de anume forme, de anume proporţii, de anume combinaţii ornamentale, însuşire pe care natura a acordat-o unor popoare şi de care a lipsit pe altele”.

Această predispoziţie organică, întemeiată şi pe o lungă tradiţie, este stimulată de o diversitate de sentimente, de la iubire, respect, sentiment religios, la marcarea marilor sărbători şi praznice de peste an, însoţirea evenimentelor unice din viaţa omului, nuntă, botez, înmormîntare cu variate creaţiuni artistice populare. După un scurt inventar al artei populare produse la vecinii noştri şi marcarea de la caz la caz a unor realizări admirabile, nu lipsite de specificitate, consideră că „nici unul însă din aceste neamuri nu se poate lăuda să fi produs lucruri aşa de remarcabile ca noi, în mai toate ramurile artei populare”. Arta noastră populară îi apare lui G. Oprescu „ca un tot absolut organic, în care dacă nici o parte nu s’a dezvoltat astfel încît să întreacă manifestările similare ale tuturor vecinilor, toate împreună constituie un exemplu rar de înflorire artistică, armonică şi admirabil echilibrată”.

În „Cugetul românesc” nr. 6, din septembrie 1922, Francisc Şirato interoghează cu privire la Renaşterea artei poporane? şi constată marea noastră disponibilitate de noi iniţiative care, din lipsă de perseverenţă sfîrşesc lamentabil, fără a ne împiedica să demarăm alte proiecte la fel de lipsite de succes: „Este caracteristic pentru gradul nostru de cultură artistică faptul că intenţiunile cele mai frumoase, transpuse în practică, se sfîrşesc timpuriu şi fără rezultat. Eşecul, totuşi, departe de-a stinge entuziasmul, prilejuieşte iniţiative noi ce sunt cîteodată încercări de realizare, fără ca ele să fi izbutit încă să treacă dincolo de importanţa unor experienţe, rămînînd sterile în consecinţele lor practice.

Este vorba de iniţiative cu scopuri de educaţie şi îndrumări artistice cu caracter naţional. Le-a lipsit acestor încercări finalul, încoronarea operei, adică succesul. Şi le-a lipsit, fiindcă succesul e legat de perseverenţa în intenţii şi de priceperea împrejurărilor speciale în care se exercită o activitate. Aceste două calităţi sînt inerent trebuitoare oricărui fel de activitate omenească ce rîvneşte la un rezultat apreciabil. În artă ele trebuie să existe în măsură maximală”.

Deşi au trecut aproape nouă decenii de cînd sînt publicate aceste rînduri, remarcile pictorului nu s-au perimat.

Salvarea artei populare o crede posibilă numai prin existenţa unor mari întreprinderi care pot produce la nivel industrial obiecte uzuale cu caracter artistic. Drept pentru care „ne-ar trebui industrii de mobile, ţesătorii, olării etc. care să ne producă mobila, casa, haina etc. românească. Ne trebuiesc meseriaşi cultivaţi în meseria lor. Ne trebuiesc artişti inspiraţi, care să creeze un stil în armonie cu viaţa românească, studiind trecutul artei poporane, însă inspirîndu-se de la natură. Adaptarea motivelor poporane, mecanizate, prin stilizare, după cum s’a încercat nu constituie decît o sterilă pastişă şi nu vor duce niciodată la crearea unui stil. Avînd la îndemînă materialul folcloristic, putem studia spiritul care le-a creat şi, pătrunzîndu-1, să creăm forme noi. Stilizarea scolastică a elementelor de folclor.

Şi mai presus de toate ne trebuiesc generaţii noui de oa­meni care să fi fost educaţi în spiritul unei arte simple, ge­neraţii puternic convinse de frumuseţea formei naţionale de artă.

Să nu mai vorbim deci de o artă poporană pînă nu o vom adopta şi sufleteşte. Dacă generaţii întregi vor produce şi alte generaţii vor cumpăra, preţui, iubi, folosi lucruri simple, ve­ritabile în esenţa lor românească, atunci şi poporul va recu­noaşte şi va reveni la frumuseţea formelor de artă părăsite şi atunci vom avea un stil cu caracter naţional individual”.

E un deziderat la care sîntem lăsaţi să visăm cu la fel de mulţi sorţi de izbîndă, vis care are tot timpul să moară odată cu ultimii creatori de artă populară.

În „Gîndirea” lui Nichifor Crainic, an XI, nr. 5, mai 1931, sub titlul Muzica populară românească, G. Breazul constată prezenţa unui puternic instinct artistic la ţăranul român: „Coliba în care se adăposteşte, unealta de muncă, vasele, sunt atîtea motive pentru manifestarea, demonstrarea şi afir­marea simţului pentru frumos al ţăranului român. Cusături, ţesături, alesături, crestături, ceramică, arhitectură, sculptura în lemn, minunatele troiţe, fantasticele basme, eroii legendelor, sunt elocvente mărturii şi tot atîtea podoabe care isvorăsc din adîncurile firei Românului. Potolindu-şi cu cumpătare exal­tarea veseliei şi resemnîndu-se cu nobilă cuviinţă sub cople­şirea durerilor, tăinuindu-şi, interiorizîndu-şi cu grije şi sfială efectele şi emoţiunile, îndurînd cu supunere greul muncii, refugiindu-se şi cufundîndu-se în metafizica sa particulară, — în forma generoasă şi mîngîetoare a artei îşi revarsă ţăranul român prea plinul inimei sale: plăsmuindu-şi «Feţi-frumoşi» şi «Cosînzene», isvodind crestături spre a-şi împodobi monumen­tala poartă a curţei sale, leagănul noului născut şi crucea de pe mormîntul celui adormit în Domnul, mîrtacii dela casă, grindeiul plugului, pînă şi jugul boilor ce-i poartă poveri, băţul de păstorit şi cavalul de doinit, alegînd scoarţe, încondeind ouă roşii, cusînd altiţe, înflorindu-şi vestmintele cu şabace şi cu rîuri, pînă şi brîul sau betele ce-i încing mijlocul.

De aceia, nici o altă preocupare în afară de apriga, dar tih­nita luptă pentru traiu, nu stăpîneşte firea poporului român ca arta sa. Şi nimic nu este mai popular, în poporul nostru, ca arta populară românească”.

Dacă în plastică, arta este în funcţie de un anume obiect material, dependentă de scopul practic pentru care a fost confecţionat obiectul, evidenţiind mai greu şi indirect sufletul românesc, nu la fel se întîmplă în muzică, prin care muzicologul înţelege „tot ce este artă a acusticului şi timpului, arii instrumentale de dans, apoi cîntec, vers şi viers, nedespărţită îngemănare de melos al vorbei şi viers muzical, organizată în curgerea timpului sub principiul universal al ritmului. Căci, să mai spunem încă o dată dacă mai este nevoie: nu există poezie populară românească, nu există decît cîntec popular românesc, contopire ideală de vers, viers şi ritm românesc”.

Muzica populară este direct interconexată cu viaţa sufletească a poporului, fiindu-i oglindă fidelă. Hotarele vieţii sînt cu limpezime exprimate în cîntec de leagăn la un capăt şi bocet la celălalt capăt. „Sunt atît de naturale, atît de pur psihice, spontane, genuine şi veridice, – cum e o interjecţie, un chiot sau un oftat –, atît sînt de fireşti aceste manifestări de melos popular încît te temi să nu împietezi asupra candidei lor nevinovăţii şi fragedei naivităţi, nu cutezi să le numeşti cu termenul obişnuit: muzică. Aşa e muzica populară românească; aceasta este natura ei” (G. Breazul). Muzicologul identifică, echivalează muzica românească populară cu doina. Şi o defineşte – poate cel mai aplicat – ca sinteză muzicală: „Lirismul firei noastre, elanul ardent, entuziasmul, contemplarea frumuseţilor naturei şi, în fine, tot dorul, – iată doina. De ducă, de jale, de pribegie, de haiducie, de deal, de luncă, de ciobănie, de coborît oile, de cătănie, de dor, de horit, hore lungi sau numai hori, şi chiar cîntece, – sunt expresiuni sub care urmează să înţelegem acelaşi caracteristic şi original gen de muzică populară românească: doina”.

Înainte de a cerceta cartea lui Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii (elaborată între 1936-1938 şi publicată în 1942 în colecţia „Convorbiri literare” de către şeful de atunci al revistei, I.E. Torouţiu, şi republicată în ediţie definitivă, revăzută de autor după 1989, cu o prefaţă de I. Oprişan, la editura Saeculum I.O. în 2009) ne propunem un excurs asupra paginilor lui Nicolae Iorga închinate cuvintelor fundamentale – sintagmă sub care le adună Iordan Chimet în primul volum din Dreptul la memorie, Editura Dacia, 1992. Paginile adunate în teatrologia lui Iordan Chimet sînt o parte dintre conferinţele radiofonice rostite de marele istoric, şi anume cele din 1937 şi extrase din volumul publicat la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Regele Carol II, Bucureşti, 1940, sub titlul Sfaturi pe întuneric (1935-1940).

Conferinţa din 13 mai 1937 are ca temă „Frumuseţea” în concepţia populară şi porneşte în argumentaţie de la originea cuvîntului – exerciţiu pe care Constantin Noica îl va practica mai tîrziu strălucit în Rostirea românească, dar şi în alte lucrări nicasiene. Citim: „Francezii zic beau, care vine din bellus, formă latină medievală, împrumutată de la barbari. Şi Italienii întrebuinţează de obicei bello, care vine dela aceeaşi origine şi a trebuit să se formeze într’un anume moment din desvoltarea limbii latine apusene. Dar nu este mai puţin adevărat că una din bisericile cele mai impunătoare dela Veneţia nu se chiamă «Santa Maria Bella», ci «Santa Maria Formosa». Spaniolii şi în general Ibericii, cu cari avem atîtea legături care nu se pot lămuri cu desăvîrşire şi desigur nu prin Traian, sau prin cine ştie ce Spanioli aduşi cu dînsul, zic hermoso ca noi. Iar formosus latin, dela care vin toate aceste cuvinte romanice, nu reprezintă altceva decît forma întreagă, forma deplină, forma armonioasă”.

Frumos are o cuprindere integrală, în care esenţială este legătura dintre diverse elemente care se armonizează, fiecare separat nu este neapărat frumos, dar împreună, în complexitatea lor dau o totalitate frumoasă. Iorga apelează la expresiile populare folosite mai ales de femeile de la ţară în educaţia celor mici, cînd îi atenţionează că o anumită faptă, îndeosebi cu caracter moral, este frumoasă sau nu este frumoasă.

Moralitatea în accepţiunea populară ţine de frumuseţe. „Deci frumos şi urît, concluzionează istoricul, sînt elemente de pedagogie populară, şi copilul se deprinde dela început cu această concepţie. În orice lucru care trebuie făcut, în interesele cele mai înalte ale lui, ale societăţii, pentru a satisface instinctele cele mai nobile, este frumuseţă, şi această învăţătură o duce el pînă la sfîrşit: ea devine astfel un frîu moral”.

Sînt fapte care nu sînt interzise de nici o lege, nu au prevăzute anumite pedepse, n-au nici o interdicţie, şi totuşi nu se fac. Motivul? Pentru că nu sînt frumoase. Nu e frumos să te porţi aşa etc.

Întemeiate observaţii avem despre bine în Noţiuni de „bine” la poporul nostru. Una din noţiunile fundamentale care marchează hotărîtor concepţiile, viziunea naţională asupra vieţii este binele care acoperă lucruri şi fapte din varii domenii. Întrebat de sănătate şi dacă ea este în regulă, săteanul, românul în genere spune că îi este bine, se simte bine. Şi Iorga ţine să adauge: „Pe cînd, la alte popoare, cînd este vorba să se intereseze cineva de starea de sănătate a aproapelui se pun întrebări ca aceasta, pentru Francez ca şi pentru German, ceea ce arată un împrumut de noţiune: «cum îi merge cuiva», ori pentru Italieni: «cum stă», pentru Român, ca şi pentru Roman, întrebarea celui care se interesează de starea aproapelui, este cu totul alta: «ce mai faci». Al nostru prin urmare crede că este absolut necesară acţiunea. Cum este omul, are sau ba o însemnătate, dar ceea ce trebue întrebat şi ceea ce face plăcere celui care răspunde, este ce acţiune desfăşoară, cu ce adauge el la vieaţa societăţii în care trăieşte, şi am zice: la rostul însuşi al lumii, care se sprijină pe «a face»”.

Prin a fi bine, nu se afirmă o sănătate debordantă, ci un echilibru, o măsură, de fapt aceeaşi armonie care este în adîncile nevoi ale acestei minţi supe­rioare, care, prin treceri şi amestecuri de atîtea civilizaţii, se găse­şte acum întrupată în fiinţa nobilă a săteanului nostru, cum precizează conferenţiarul.

Bine are un caracter general, unul cuprinzător, care ţine de tot ce este în cadrele firescului, ale normalului, ce se află în armonie, altfel spus, ţine de frumos, de frumuseţe.

Săteanul cînd se află la nevoie şi vrea să împrumute nişte bani, nu face, precum chinezul, de exemplu, care după îndelungi pertractări, vorbe despre anotimp, recoltă etc. va ajunge şi la ce-l doare de fapt, ci se adresează direct şi îl roagă pe celălalt să-i facă bine cu suma de care are nevoie, conştient fiind că astfel i se face, în fond, un bine.

Faţă de alte neamuri, după cum constată şi istoricul, noi strămutăm în domeniul acesta, care poate fi atît de urît, pătat de atîta egoism şi stăpînit de atîta chibzuială crudă, al trecerii banului dintr’o pungă în altă pungă, noţiunea frumoasă, estetică, a „facerii binelui”.

Pentru sătean, nu bine ca noţiune abstractă are înţeles şi încărcătură moral-estetică, el stăpîneşte, cunoaşte înţelesul adverbial al cuvîntului. Nicolae Iorga, în finalul conferinţei radiofonice din 28 mai 1937, concluzionează: „Pentru valoarea morală a cugetării lui, este de mare însemnă­tate să se ţină sama de frecvenţa cu care cuvîntul acesta de «bine» se întoarce în vorbirea lui. De fapt ceasornicul «merge bine», calul «merge bine», afacerile «merg bine», ţara «merge bine», aceştia sunt termenii pe cari-i întrebuinţează un om care, um­blînd cu mintea în deosebite domenii, se întoarce necontenit, nu numai la constatarea binelui, dar la afirmarea nezguduită că binele este una din regulele nestrămutate ale vieţii”.

Sînt cercetate „minte” şi „cuminte” pentru poporul românesc, în conferinţa cu acelaşi titlu din 11 iunie 1937. Istoricul afirmă că sîntem singura limbă romanică în care s-a conservat mintea, din vocabularul latin. Mintea este prezentă la români în toate ale vieţii, încă de la naştere. Copilul trebuie să fie cuminte. Şi se descifrează înţelesul cuvîntului la acest nivel: „La noi cînd mama îi spune copilului să fie «cuminte», aceasta înseamnă să nu facă lucruri fără socoteală şi să nu facă lucruri care jignesc acea idee a frumosului, – «nu e frumos!», zice ea –, care, cum am arătat altădată, prezidează la toate rosturile unei gospodării româneşti”. Depăşită această fază pedagogică, ce-i rămîne nu-i de a fi sau nu cuminte, ci să aibă minte, propria minte care să-l îndrume pe căile vieţii.

Istoricul crede necesară o paralelă care să lămurească şi să diferenţieze cugetul şi mintea: „«cugetul» n-are a face cu «mintea»: «mintea» este aceea care-şi urmăreşte necontenit drumul şi care ţine cumpăna de chibzuială, dar nu ea are răspunderea, ci, în fond, foarte departe, se găseşte marea instanţă, la care recurge cineva pentru a şti dacă a făcut bine sau n’a făcut bine, instanţa aceea care poate să deie cea mai înaltă răsplătire, sau în care se cuprind chinuri pe care nu le poate înlătura nici hotărîrea cea mai aprigă. «Cugetul» este la noi con­ştiinţa, şi «mustrarea de cuget» s’a păstrat aşa de bine, încît nu s’a lăsat înlocuită, cu ajutorul unui neologism, prin cărtură­reasca «mustrare de conştiinţă», ci ea rămîne în rostul ei cel vechiu neclintit, ca judecata cea mare, care apasă asupra întregii noastre vieţi, cu tot ce pătrunde într’însa”.

Să ne amintim de atît de răspîndita expresie: Dă-mi Doamne mintea românului cea de pe urmă. Şi ce certificat de mai înaltă apreciere poate primi cineva, decît că acel om este o minte mare, constată istoricul – un epitet care îl cuprinde şi pe el cu asupră de măsură – cum ar spune poetul.

Sfînt şi sfinţenie la poporul românesc (25 iunie 1937) sînt alte cuvinte pline de rod, de la Sfînta dreptate – pe care românul o aşteaptă şi în care îşi pune toată nădejdea, uneori cu o prea mare răbdare (Iorga o consideră de-a dreptul admirabilă), care cuprinde şi pe sfînta dreptate (aserţiune neîntîlnită la alte neamuri) – şi care afirmă că se cere sau s-a înfăptuit un lucru cu desăvîrşire incontestabil, pînă la omul sfinţeşte locul – care scoate în lumină, cum subliniază istoricul, faptul că nu numai Dumnezeu şi sfinţii sfinţesc, dar noi înşine avem în mijlocul nostru ceea ce trebuie pentru această sfinţenie.

Într-o altă conferinţă (9 iulie 1937) vorbeşte despre Drept şi Dreptate. Dreptul la români are ca temei, în locul unui cod juridic aşa cum se practica la alte popoare, obiceiul pămîntului. În acelaşi timp, la Români „drept” nu înseamnă numai un total de datine populare care preced şi înlocuiesc codurile venite mai tîrziu. Pentru ai noştri „dreptul” este o idee cu mult mai înaltă şi cu mult mai deplină, care-şi are în ea ceva din acea sfinţenie despre care, în timpul din urmă, am vorbit tot aici.

Cînd unul dintre ai noştri spune: «acesta este dreptul mieu», aceasta înseamnă că el este gata să întrebuinţeze toate mijloacele sale pentru a duce la capăt şi cea mai învierşunată luptă numai ca acest „drept” să nu fie ştirbit.

Dreptatea este un derivat al dreptului şi are un caracter, cum am văzut, sacru – se spune pe sfînta dreptate. Un alt înţeles îmbogăţitor este în expresia a spune drept – cînd cuiva i se cere să spună, să arate adevărul.

Un alt subiect care îl preocupă este noţiunea de „carte” la români (23 iulie 1937). Este ştiută o anume reticenţă a săteanului faţă de sistemul de învăţămînt şi motive sînt, de la lipsirea unor braţe de muncă, fie ele şi mai puţin în putere, dar bine venite toamna la recoltă, primăvara la semănat etc., pînă la îngrijorarea că unul cu prea multă învăţătură se desprinde de cele ale cîmpului sau păstoritului şi trage către o slujbă la stat sau în rîndul clerului – este cunoscută, în astfel de cazuri, expresia, că doar nu se face popă.

Între limbile neolatine, doar în spaţiul autohton s-a păstrat familia de cuvinte ce ţine de a învăţa – rădăcina lui latină este invitare, care, cum menţionează istoricul, trimite la un „vitium” care, în vechiul tezaur latin n’ar avea totdeauna un sens rău, ci înseamnă oarecare obişnuinţă, oarecare deprindere. Ne amintim zicerea: orice învăţ îşi are şi desvăţ. Şi citim o scurtă cercetare lingvistică (practicată, în timp, cum am mai precizat, şi de Constantin Noica – temă despre care am scris în Despre rostirea sufletului – „Convorbiri literare” 4/2009) plină de-nţelesuri: „De fapt «învăţătura» şi tot ce este în legătură cu dînsa înseamnă impunerea unor deprinderi, nu omului, ci animalelor. S’a petrecut acelaşi lucru cu trecerea unui cuvînt din domeniul acesta inferior în domeniul superior al omului, ca şi cu termini ca «a înţărca», a cărui origine trebuie căutată în «ţarcul» oilor şi în închiderea în «ţarc», sau «a înşela» care nu înseamnă decît întrebuinţarea anumitor mijloace de dibăcie pentru a face ca un cal sălbatec să primească pe spinarea «şeaua»”.

A învăţa pare a fi perceput în sensul actual printr-o însuşire abstractă şi tîrzie în uzul limbii.

Mai de interes este cercetarea cuvîntului carte – cu aplicaţii în spaţiul juridic, o expresie care astăzi nu mai are corespondent în realitatea imediată: „Ai carte, ai parte”, ceea ce înseamnă – ne atenţionează autorul Istoriei românilortratarea afacerilor prin documente, aşa încît, dacă n’ai această „carte”, iscălită, pecetluită, redactată în anume forme, n’ai „partea” pe care o ceri dintr-o moştenire, sau dintr’o avere, dintr’o afacere.

Cuvîntul are şi un înţeles cărturăresc, ca în expresia: a învăţa carte: „Deci una este a învăţa în general, care se aplică în ce priveşte omul la meşteşug, şi altceva este a învăţa carte, ceea ce înseamnă o precizare că învăţătura aceasta trece în domeniul lucrului scris şi tipărit.

Conferinţa din 31 iulie 1937 ia în discuţie înţelegere, pricepere, înţelepciune. O primă expresie, de altfel şi astăzi răspîndită şi uzitată, este despre omul de înţeles. În puţine cuvinte şi clare, cu mare uşurinţă te pricepe un om de înţeles. Cum remarcă savantul, oamenii de înţeles nici n-au nevoie totdeauna să vorbească, se înţeleg şi din priviri. Iar de cineva îl supune unui potop de cuvinte intră la bănuieli şi, precum în bancul cunoscut, se gîndeşte, nu cumva vrea să-i ia calul? Pe noi cei care vorbim cînd trebuie, cum trebuie şi cît trebuie, la acest capitol doar englezii, în opinia savantului ne întrec. Dacă ne uităm la ecranele diverselor posturi de televiziune vedem pe omul plat cum desfide prin logoree felul în care era săteanul în perioada interbelică la care face trimitere istoricul.

Dacă a fi om de înţeles se întîlneşte frecvent, fie că unii înţeleg mai bine, alţii mai puţin, înţelepciunea, pentru savant este un mare dar dumnezeiesc, de care se împărtăşesc puţini. Înţelepciunea implică alegerea între mai multe variabile din realitatea percepută direct sau comunicată prin interpuşi; presupune un om cu o minte deşteaptă, permanent trează, cumpănită şi atentă care, între aceste realităţi care i se oferă, el rosteşte cuvîntul pe care îndată, orice om cuminte îl recunoaşte a fi expresia însăşi a „înţelepciunii” (M.I.).

În pricepere, care vine din latinescul percipere ce trimite la o percepţie – care implică pătrunderea prin simţuri a lucrurilor în forma lor adevărată, Nicolae Iorga vede actul principal al înţelegerii. Emblematică este expresia: tot păţitul este priceput.

„Un om priceput prin multele greutăţi pe care le-a învins, prin multele suferinţe pe care le-a înghiţit, prin multele restrişti pe care le-a biruit, un om de înţeles, cu care poţi vorbit şi de lucruri pe care nu le ştie şi de lucruri pe care le vezi într-un fel şi el pînă atunci le-a văzut altfel şi cu toate aceste el este simţitor la argumentele ce aduci, un om înţelept, la capătul experienţei vieţii sale şi ştiind să comunice prin vorbe înţelepte tezaurul de înţelepciune pe care l-a adunat, iată-l icoana, şi în acest domeniu, a Românului de veche obîrşie şi de fericită permanenţă echilibrată” (N.I.).

Drept va fi fost ce spune savantul, dar nu, nicicum pentru Românul plat de astăzi, care a invadat şi navighează toate ecranele, ce au înghiţit toate orizonturile.

Dedică o conferinţă cuvintelor Domni şi Împăraţi, dar cu adevărat incitantă este cea susţinută în 27 august 1937, „Războiul” şi „pacea” în sufletul poporului românesc. Sînt neamuri care s-au născut şi constituit luptînd precum germanii sau englezii, am putea adăuga şi francezii – pînă cînd războiul a intrat în sfera instinctelor. Nu acelaşi lucru putem spune despre noi. Război ne vine de la slavi, deşi, observă Iorga, Neculce pentru astfel de stări folosea cuvîntul nepace. Şi merită citate cîteva remarci, care ţin în fond de psihologia naţiei: „Duşman e un termen de origine turanică, vrăjmaş (în legătură cu vrajba), un nume care vine dela Slavi. Noi n’avem cu ce ne numi o samă de oameni veniţi contra noastră. Acest contra e un neologism: împotrivă şi protivnic sînt iarăşi numiri slave. E foarte interesant pentru blîndeţa sufletească a poporului nostru că din contra latin, pe care noi nu l-am pierdut, s’a făcut acel către, care înseamnă, nu pornire inimică asupra cuiva, ci îndreptare prietenească spre dînsul”. Şi constată un adevăr ce ţine de perenitatea noastră, văzută ca un miracol de Gheorghe I. Brătianu: „toată istoria noastră, admirabilă pentru cine o înţelege, nu e altceva decît epopeea, – nu plîngerea lirică, de doină, hora şi alte danţuri dovedind puterea temperamentului luptătorilor –, epopeea unei rezistenţe mai mult decît milenare”.

În contra oricărui năvălitor (năvală e de origine slavă) noi am luptat, am şi bătut, în bătăliile ce le-am purtat. Dar de bătut se bate şi cînepa şi grîul pe arie, bat şi cîinii: I-auzi, mamă, cîinii bat,/ Peţitorii intră-n sat.

Învingători fiind, am fost adesea şi învinşi: „Prin înfrîngerea suferită noi am fost supăraţi şi asupriţi. Amîndouă cuvintele, venite dela Romani, au schimbări de înţeles foarte caracteristice, care se întîmpină numai la noi. Nici într-o altă limbă romanică tristeţa, jalea nu se rosteşte printr-un termin care să însemne o luptă pierdută, o sforţare zdrobită, cum e acest supărat, din superantus. Şi, iarăşi, asuprirea; din aceeaşi origine, din acelaşi cuvînt în legătură cu războiul nenorocit, ni se înfăţişează ca rezultatul acestui singur nenoroc în lupta cu duşmanul” (N.I.).

Am fost şi sîntem iubitori de pace. Sătenii au fost făcători de pace, prin ei. Pînă la instituirea sub influenţa Apusului a judecătorului de pace, n-am avut nevoie, cum constată savantul veacuri întregi, „împăcîndu-se” oamenii între dînşii, „plătindu-şi” sau „iertîndu-şi” păcatele şi greşelile, de prescripţiile pedepsitoare ale instanţelor dirigente de coduri artificial implantate, împrumutate inadecvat de aiurea.

Pornind de la „datoria” în concepţia poporului nostru (conferinţa din 28 august 1937), savantul dă un citat de toată splendoarea din Mitropolitul Antim, Înaintestătător în vremea domniei lui Nicolae Mavrocordat, ce priveşte datoria faţă de Dumnezeu şi fraţii oameni: „Dar ce treabă are Vlădica cu noi, de nu-şi caută Vlădicia lui, ci se amestecă într-ale noastre? – De n-aţi ştiut pînă acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, spunea el, în învăţăturile sale «iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii cîţi sînt în Ţara-Românească, dela mic pînă la mare, şi pînă la un copil de ţîţă, – afară din păgîni şi din ceea ce nu sînt de o lege cu noi. Căci în seama mea v-au dat stăpînul Hristos, să vă pasc sufleteşte ca pe nişte oi cuvîntătoare, şi de gîtul mieu spînzură sufletele voastre, şi dela mine va să ceară pre toţi, iar nu dela alţii, pînă cînd vă voiu fi păstor”. Într-o astfel de atitudine este vizibilă cea mai înaltă noţiune a datoriei. Vorbind despre înţelesul cuvîntului de „ţară” (24 septembrie 1937), ce îşi are originea în latinul terra, îl defineşte ca un lucru mare şi sfînt, legat de un grup de oameni care-şi trec moştenirea aceasta, menită să fie iubită din toată inima, amestecată în toate gîndurile apărată cu toate puterile şi stropită cu sudorile tuturor muncilor şi cu sîngele tuturor jertfelor. Pentru ca în final să statuteze că „Ţară” înseamnă, fără nici un alt adaus, pămînt românesc liber, în toată întinderea lui şi cu tot sacrul drept care se cuprinde în el.

Prin „Ţărani”, în vechiul înţeles al naţiei (8 octombrie 1937) Iorga înţelegea locuitorii ţării, „toţi” locuitorii ţării.

Alte cîteva cuvinte sînt cercetate, precum Domnie şi Stat, Străinul dar şi Familia în concepţia poporului român, pentru a-şi încheia seria de conferinţe pe 10 decembrie 1937, cu „Limba” ca element al sufletului românesc. Precum Noica mai tîrziu şi Iorga consideră că, între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, niciunul nu cuprinde mai multe şi nu oglindeşte mai adevărat decît însăşi limba lui. Graiul românesc s-a dovedit în stare, cum subliniază savantul cu adăugirile cele fireşti, să îmbrace orice idei, cît de înalte, şi orice sentimente, cît de fine, fiind, supt foarte multe raporturi, şi mai ales supt acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvîrşire subtilă, mai presus de limbile, asupra cărora s’a exercitat înrîurirea atîtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi Apusul Europei.

Arătîndu-se în contra împrumutării de cuvinte fără a fi imperios necesare, citează sfatul lui Barbu Paris Mumuleanu din Caracterele (1825): „Să luăm numai acele (cuvinte) care ni vor fi de lipsă dela Greci şi Latini, iar cele slavoneşti vorbe şi ziceri cîte sînt dulci la auzul nostru şi cîte sînt prea de obşte în norod să le întrebuinţăm, iar cîte sînt numai în gurile celor învăţaţi şi cîte sînt aspre de fărîmă limba şi dinţii noştri să le lăsăm”.

Consideră nefastă influenţa pe care gazetele o au asupra cititorilor din ce în ce mai numeroşi – graţie alfabetizării – acestea fiind scrise la repezeală de oameni ce au ca orizont doar ziarele străine, în special cele franţuzeşti – de unde îşi iau termenii fără a-i adecva limbii şi manifestării ei naturale. Încît, a vorbi ca la gazetă a intrat în viaţa curentă a acelor timpuri. Astăzi, televizorul, internetul pe suprafaţa cărora navighează omul plat, i-a redus acestuia substanţial bagajul de cuvinte, pînă la pierderea capacităţii de a mai vizita abstracţiunile şi conceptele care sprijină şi dezvoltă procesul cognitiv. Dă Doamne, fie şi în acest ceas al platitudinii, mintea Românului cea de pe urmă.

 

*

Spuneam în finalul paginilor din prima parte: dă Doamne, fie şi în acest ceas al platitudinii, mintea Românului cea de pe urmă. Era un gînd în care iluzia că ar fi şansa de a-l elibera din magma nefastă a universului plat, al orizontalităţii, abia pîlpîia; un final dominat de un scepticism sănătos, dar care nu refuza cu totul posibila lui deşteptare – aşa cum, de altfel i-o cere şi imnul naţional: deşteaptă-te române.

Vorbind despre unitatea sufletului românesc, A.D. Xenopol, într-o conferinţă ţinută acum un secol la Piatra Neamţ, pe 5 decembrie 1910, remarca, între alte însuşiri ale sufletului românesc, una de o însemnătate deosebită ca pîrghie civilizatoare: „Este aceea a unităţii sale, adică împrejurarea că, deşi neamul nostru sufletesc este răspîndit pe un teritoriu atît de întins, 300.000 de kilometri pătraţi în corpul nostru cel mare de la Nordul Dunării, totuşi pretutindeni rostirea cuprinsului nostru este aceeaşi, înţeleasă de la un capăt la celălalt al regiunilor deosebite locuite de români”. Şi cu toate micile diferenţe din tezaurul de cuvinte, susţine îndreptăţit că limba Românilor de la Nordul Dunării nu înfăţişează deosebiri dialectale. Xenopol nu e singurul care vorbeşte despre unitatea de limbă.

Cele afirmate acum un secol sînt în mare parte încă de actualitate, dar, pe măsură ce orizontul cognitiv şi conceptual va fi tot mai aplatizat de universul navigatorilor pe suprafaţa internetului, iar imaginile vor lua tot mai mult locul limbajului articulat şi abstracţiunilor capabile să le vehiculeze, limba va fi tot mai săracă şi comunicarea interumană tot mai dificilă, încît fiecare aproape va practica propriul său dialect, româna rămînînd doar apanajul unor specialişti în domeniu. Recunosc, e un scenariu extrem de pesimist, dar nu cu totul imposibil.

Istoricul junimist motivează argumentat unitatea limbii pe aşa un întins teritoriu, străbătut totodată şi de lanţuri muntoase în zona centrală, prin condiţiile de viaţă impuse Daco-Romanilor de năvălirile barbare, care i-a obligat, dacă putem spune aşa, la practicarea transhumanţei: „Retrăgîndu-se în munţi înaintea potopului popoarelor sălbatece ce le ruinaseră statul şi viaţa lor civilizată, ei se purtau fără încetare cu turmele lor din loc în loc, coborîndu-se iarna din Transilvania şi Banat în şesurile Moldovei şi ale Munteniei pentru păşunarea acelor turme, şi întorcîndu-se vara înapoi în cetatea munţilor. Prin acest dus şi venit necontenit al poporului de păstor al Românilor, s-a păstrat unitatea graiului şi a celorlalte elemente ale sufletului românesc care, fără această veşnică atingere, ar fi trebuit să se desfacă cel puţin în două mari ostroave intelec­tuale: acel de dincolo şi acel de dincoace de piscurile Carpaţilor”.

Unitatea sufletului românesc îşi află temeiul în limbă, una şi pentru clasa cultă şi pentru stratul de jos al poporului, ceea ce permitea şi asigura o firească şi directă comunicare între toţi fiii neamului, indiferent de poziţia socială. Autorul Culturii naţionale afirmă, pe bună dreptate: „În această unitate minunată a graiului naţional la Români vedem noi unul din mijloacele cele mai puternice de cultură a lui, deoarece ideile zemislite în o parte a ţărilor locuite de ei se respîndesc îndată în toată masa lor şi acele înalte şi frumoase izvorîte din mintea straturilor culte pătrund fără mare greutate în acea a celor puţin luminate. Nici nu se ştie ce putere uriaşă reşede în această putinţă de circulare a ideilor în corpul întreg al poporului român care ca un sînge generos îi nutreşte toate organele, îi înviorează toate puterile, îi înalţă cugetul şi-i înnobilează simţirea. Propăşirea atît de repede şi de uimi­toare a neamului nostru se datoreşte în mare parte şi acestei repezi răspîndiri a ideilor în mintea întregului popor”.

Multe din cele spuse în frazele finale merită citate spre luare-aminte: „Un lucru însă trebuie să apărăm cu cea din urmă stăruinţă: este existenţa neamului nostru, aşa cum este el frînt în bucăţi şi risipit în statele vecine. Avem cea mai sfîntă datorie a nu lăsa să ni se ştirbească întregimea noastră etnică, căci pe ea se reazimă deocamdată conlucrarea la dezvoltarea rasei române; de pe latul ei piept se recrutează talentele şi geniile care ilustrează neamul şi ne ridică în ochii popoarelor.

Dacă trebuie să aşteptăm poate prea mult contopirea vieţei noastre politice, viaţa noastră culturală comună există şi este tocmai un rezultat a acelei minunate închiegări unitare sufleteşti, şi această viaţă fiind singura noastră avuţie, suntem datori să o apărăm pînă la cea de pe urmă suflare”.

La vremea cînd A.D. Xenopol susţinea la Piatra Neamţ această conferinţă, încă întregirea era un ideal, ce va fi împlinit abia peste opt ani, la 1918, cu jertfa a aproape un milion de români. Îndemnul de atunci vibrează încă în actualitate, de ar fi să avem mereu trează în inima noastră situaţia Basarabiei şi a părţii din Bucovina desprinsă din trupul Ţării.

George Vâlsan, în lecţiunea omagială a cursului de Geografie la Universitatea din Cluj, Conştiinţa naţională şi Geografia, ţinută pe 19 noiembrie 1919 şi editată de tipografia „Convorbiri literare” în 1921, citează din conferinţa lui Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, susţinută la Sorbona la 11 martie 1882, cîteva fraze, pe care le reproducem în continuare: „Omul nu este sclav nici al rasei, nici al limbei, nici al religiunii, nici al cursurilor de fluvii, nici al direcţiunii munţilor, O mare agregaţiune de oameni, sănătoasă ca spirit şi caldă ca inimă, creează o conştiinţă morală care se numeşte o naţiune. Două lucruri, care la urmă nu sunt de cît unul, constitue acest suflet, acest principiu spiritual: Unul e stăpînirea în comun a unei bogate moşteniri de amintiri; celă­lalt este consimţimîntul actual, dorinţa de a trăi împreună,, voinţa de a continua valorificarea moştenirii care a fost primită neîmpărţită… Naţiunea, ca şi individul este capătul unui lung trecut de silinţe, de jertfe şi devotamente… A fi avut glorii comune în trecut, o voinţă comună în prezent; a fi făcut fapte mari împreună, a voi, să mai faci încă, iată condiţiunile esenţiale spre a fi un popor”. Apelînd şi la filosoful german Friedrich Paulsen, expune, în sinteză, motivele care vin în sprijinul conştiinţei naţionale: „identitatea de rasă – cînd ea poate fi dovedită, – limba, care e un atît de puternic imbold de legătură naţională, cultura comună, chiar interesele comune şi nevoia de apărare comună, religia şi condiţiunile geografice favorabile unităţii”. Şi o consideră o forţă sufletească în evoluţie. Şi atunci şi astăzi se ridică întrebarea: e nevoie de o conştiinţă naţională? La o astfel de întrebare George Vâlsan revine cu o afirmaţie: eu aduc întîia constatare că ea există. Şi o putem constata şi în globalismul multicultural de astăzi, cînd nu a fost cu nimic ştirbită şi-i la fel de vie şi la americani, şi la francezi, şi la englezi, germani etc. Nu ştiu cît a mai rămas şi cît mai este de manifestă în arealul românesc, cel puţin la nivelul elitelor, metamorfozate într-o adunătură de postulanţi (cum îi numea Eminescu pe toţi vînătorii de astfel de poziţii plătite de la bugetul statului) şi a politicienilor de pe cele mai înalte paliere de decizie, pentru care a fi român pare a fi o ruşine – stare la care au lucrat şi lucrează cu osîrdie, dînd tot mai numeroase exemple de comportare anti-românească – de la ruinarea statului la aplicarea unei fiscalităţi ce riscă epuizarea fizică şi morală a cetăţenilor; o clasă politică în mare parte nedemnă de rolul pe care ar fi chemată şi datoare să-l împlinească. O atitudine de care vorbeşte şi Mircea Eliade în A nu mai fi român! (pagini incluse în Oceanografie, 1934): „Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîte frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească, în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”.

La trei sferturi de veac acest sentiment a căpătat pentru unii intelectuali valenţe apodictice – unii dintre aceşti intelectuali fiind cu rang ministerial, spre exemplu la Institutul Cultural Român.

În contextul proaspetei întregiri, conferenţiarul de la Cluj, amintind de îngrozitoarele jertfe întru împlinirea acestui ideal, aminteşte că nu avem forţa de a ne apăra (cum s-a şi văzut cînd am fost bolşevizaţi), context în care crede, imperativ, că trebuia să ne rămînă o forţă care nu se poate birui, fiindcă nu e materială: conştiinţa unităţii noastre naţionale. Se întreabă cum s-ar putea intensifica această conştiinţă? Se înţelege, cu ce avem al nostru, cu tot ce ne aparţine – aici e tăria. Din păcate, comparativ cu cei din Occident ce e al nostru e puţin şi sărac. Era, este un puţin pe care elita bugetivoră de astăzi îl desconsideră începînd cu Eminescu şi terminînd cu Mircea Eliade. Dacă noi nu ne respectăm valorile – mai ales cei chemaţi a le apăra – atunci cum să fim respectaţi şi recunoscuţi de popoarele europene, care au şi conştiinţă şi demnitate naţională?

George Vâlsan, la întrebarea: Ce înseamnă a fi Român?, dă un răspuns emoţionant şi în limitele adevărului, pe care de l-ar citi şi însuşi denigratorii de serviciu poate s-ar schimba în bine şi şansele Ţării: „Înseamnă să mărturiseşti, prin chiar această numire, originea ta nobilă şi mîndria de a fi păs­trat un astfel de nume. Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, limbă care nu este numai urmaşe directă a unei limbi vestite de mare cultură, ci e şi o limbă biruitoare, căci într-o luptă de secole cu dialectele slave şi cu alte limbi, le-a învins pe teritoriul său şi le-a făcut roabele sale. Înseamnă să locueşti Ţara Românească, ţară pe care o forţare neîntre­ruptă de opt sute de ani a izbutit să o rotunjiască puţin cîte puţin pînă a adus-o în formă de astăzi, – cu munţii, cari sunt ai noştri, fiindcă noi le-am dat turmele de oi şi doinele – cu dealurile cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am împodobit cu grădini şi vii şi mănăstiri frumoase – cu cîmpiile cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am lucrat şi desţelinat an de an, cucerindu-le prin munca noastră şi prin numărul nostru, cu Du­nărea care e a noastră, fiindcă noi i-am pus salbe de sate pe amîndouă malurile şi noi i-am cercetat apele şi ostroavele, – cu ţărmul Mării care e al nostru, fiindcă noi l-am deşteptat la viaţa pe care nu a mai trăit-o din antichitate. A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a se fi bucurat cîteva clipe, –a fi plîns atît, încît şi cîntecele să pară că plîng, – a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuş a le fi început din nou, – a fi fost jefuit fără milă şi de toţii sălbatecii şi cu toate acestea, în vremuri de linişte a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai depărtate, – a fi fost în totdeauna, izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională, şi cu toate acestea a fi ocrotit totdauna începuturile de acest fel ale po­poarelor din jur, – a fi fost darnici în sărăcie şi mărinimoşi la izbîndă. A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea nea­mului nostru, acea vitalitate misterioasă şi nesecată, care s-a putut îndoi, dar niciodată nu s-a frînt, curpen mlădios şi tare acoperind în veşmîntul său cu flori modeste şi parfumate pă­durea întreagă. Şi mai ales a fi Român înseamnă a avea cre­dinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru, pe cari le putem arătă cu cinste oricui, nu au avut încă răgazul să se desfăşure în deplinătatea lor, dar că, în numele lor, avem drep­tul să cerem libertatea de a le duce la desăvîrşire, nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi”.

Spre finalul conferinţei citim cîteva observaţii de bun simţ şi întristător de actuale: „Nu Rumänien über Alles! Nu sugestiunea înceată şi des repetată, ducînd la ideea fixă, care nu mai ţine seamă de realitate, pînă se izbeşte de moarte, prăbuşind dureros o naţiune, făcînd-o să piarză şi rezultatul bun al calităţilor sale positive. Dar nici tembelismul care îşi bate joc, prin nesimţirea sa, de darurile reale ale unui neam şi ale unui pămînt, aşa ca la restrişte să nu poată nici să-şi afirme dreptatea sa evidentă. Nu mîndria şi fanfaronada vorbelor atît de răsunătoare fiindcă sunt goale, ci încrederea temeinică în ce e bun, puternic şi trainic, încrederea care dă siguranţa gîndului şi îndeplinirea faptului, încrederea care ajunge la jertfa de sine. – Nu postulatul: între toate popoarele, cel mai dăruit de Dumnezeu e poporul românesc. Nu ne vom socoti nici drept cei mai de seamă între vecinii noştri, dar hotărît nici drept cei din urmă, cum au căutat atîţia să ne convingă şi cum am căutat să ne convingem şi noi. Postulatul nostru va fi: între toate popoarele care ne înconjoară, în condiţiunile în care am trăit şi trăim, noi avem calităţile noastre care ne permit să stăm cu fruntea sus şi să ne trăim viaţa cu cinste”.

În Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi – publicat în 1936, C. Rădulescu-Motru, întrebîndu-se: Cîţi sunt cei care cred în însuşirile Românului?, face cîteva observaţii de mare adevăr şi la care ar trebui să luăm aminte: „Ca neamul românesc, nu este un alt neam mai hulit pe lume. Neam de hoţi şi leneşi îl numesc multe cronici vechi străine. Neam viclean, laş şi mincinos îl înfăţişa, pînă acum de-curînd, o răspîndită enciclopedie germană. Şi ce n-au scris scriitorii străini, cari au vizitat ţara românească în trecut, asupra locuitorilor ei? Şi înainte de străini, ce n-au scris în­seşi scriitorii români? Nu l-au numit aceştia: popor de «juisori», de beţivi, de subalimentaţi, de degeneraţi?…

Atît de multiple sînt defectele neamului românesc, încît ele sfidează cele mai sigure prevederi ştiinţifice. Se ştie astăzi, după legile eredităţii, că un singur degenerat, dacă ajunge să aibă copii, după cîteva generaţii se vor număra în descendenţa lui mii de degeneraţi. Cum de n-a perit atunci acest neam românesc mîncat fiind de atîta racilă? Cum de se menţine el atît de dîrz în vieaţa?

Ceva mai curios. Pe lîngă atîtea defecte ce îi se atribue, şi care ar fi trebuit să-l distrugă, neamul românesc a suferit în decursul veacurilor mai multe năvăliri şi dominaţii străine. A fost împilat, despoiat şi silit în multe rînduri să se îmbrace în hainele unor culturi nepotrivite firii sale. Şi cu toate aces­tea el trăieşte, avînd o limbă unitară şi un suflet unitar.

Care este secretul mîntuirii lui?

Neamul românesc şi-a găsit mîntuirea în selecţia severă prin care el a trecut. Vitalitatea lui a fost oţelită prin continua purificare pe care moartea a adus-o în rîndurile lui. Degeneraţii cu descen­denţi numeroşi sînt în ţările cu asistenţă medicală. Românii n-au cunoscut nici un fel de asistenţă. Cei slabi din rîndurile lor au fost seceraţi de moarte, încă din leagăn, şi alături de cei slabi, mulţi dintre cei sănătoşi. Neamul românesc a fost cunu­nat cu moartea. I-a plătit înzecit tributul datorat. În schimb s-a eliberat de sub greutatea eredităţii morbide. A rămas unul dintre cele mai prolifice şi mai rezistente dintre neamurile lumii. Dar această selecţie nu mai poate continua.

În secolul nostru condiţiunile de vieaţă ale popoarelor s-au schimbat. Popoarele de astăzi trebue să fie, nu numai prolifice şi rezistente la răboiu, dar şi iscusite în munca economică şi în aceea culturală. Tributul morţii nu poate fi continuat, fără a primejdui viitorul neamului românesc. În locul selecţiei prin secera morţii, trebue o selecţie prin judecata minţii”.

Nu întîmplător două din miturile noastre fundamentale, Mioriţa şi Meşterul Manole, stau sub cununa morţii.

Ce diferenţiază popoarele necivilizate de cele civilizate, altfel destul de apropiate în ce priveşte natura psihologică a însuşirilor, este decelabil pentru autorul Personalismului energetic în faptul, că pe cînd sălbaticii nu reuşesc să canalizeze însuşirile lor într-o disciplină de muncă, oamenii civilizaţi ajung cu aceleaşi însuşiri să domine mediul cosmic şi să-şi dea o ordine socială pe baza căreia vieaţa lor este asigurată.

Disciplina de muncă pe care în Ţară părem să ne-o fi pierdut sau aproape pierdut, dar odată plecaţi în alte ţinuturi, straniu, ea se afirmă cu asupră de măsură. Unde am putea afla cauza acestui declic, a derapajului intern de la disciplina de muncă? Într-un aforism Heraclit afirma, acum mai bine de două milenii: popoarele se apără prin legi mai bine decît prin ziduri. Un adevăr la care D. Rădulescu-Motru consideră necesară adăugarea şi a celui care afirmă rolul oamenilor de vocaţie: „Canalizarea însuşirilor, în vederea realizării unei munci disciplinate şi tehnice, o mijlocesc oamenii de vocaţie: oamenii aleşi de providenţă.

Oamenii de vocaţie deschid calea generaţiilor noi la muncă şi cultură. în sufletul lor se unifică şi dobîndesc intensitate însuşirile răspîndite în tot cuprinsul societăţii. în ei se ope­rează mutaţiunile fericite care dau vieţii omenirii o menire istorică.

De aceea pentru caracterizarea sufletului unui popor se recurge, în primul rînd, la interpretarea operelor pe care oamenii lui de vocaţie le-au înfăptuit. Atît preţueşte un popor, cît preţuesc oamenii săi de vocaţie”.

Dacă, de bine de rău, mai bune sau mai şchioape, mai îndreptate de mîna de oţel, îmbrăcată în mănuşi de mătase, a U.E., avem legi şi încă apar într-o amară veselie, în ce priveşte oamenii de vocaţie, cîţi au mai rămas pe pămînturile patriei sînt înecaţi în mareea grobiană a maneliştilor, fiţelor, a inteligenţelor gen Garcea, revărsată douăzecişipatru de ore din douăzecişipatru de puzderia posturilor de televiziune otv-izate, gustate şi accesate gregar de mulţimea tot mai numeroasă a oamenilor plaţi – pentru care o frază, pardon o propoziţie coerentă, de mai mult de patru-cinci cuvinte presupune un efort intelectual de nedepăşit. Aici am putea afla una din cauzele principale ale derapajului de la disciplina de muncă. Încît, fraza finală din citatul de mai sus: Atît preţuieşte un popor, cît preţuiesc oamenii săi de vocaţie este ca o piatră tombală pe destinul Ţării.

Citim în Vocaţia. Factor hotărîtor în cultura popoarelor, publicată de Motru în 1935, cîteva remarci care îşi păstrează, din nefericire, prospeţimea. Pornind de la entuziasmul europenizării instalat la noi după 1848, observă constanta erodare a acestei tendinţe şi diagnostichează cîteva dintre elementele care au provocat fenomenul: „Individualismul european, trecut în imitaţia românească, în loc de a produce opere minunate ca în Apus, a produs opere mediocre”. Aceleaşi rezultate, încă amplificate, le aflăm în spaţiul economic, unde individualismul apusean, în loc de a deştepta spiritul capitalismului întreprinzător, a deşteptat poftele la prădare a avutului public. Nici unde, ca în România, individua­lismul n-a creat mai mulţi indivizi lacomi şi mai puţine vocaţii individuale. Conştiinciozitatea, perseverenţa în muncă, apre­cierea timpului, toate aceste însuşiri pe care le admirăm la oamenii de vocaţie în Apus, nu s-au revărsat şi asupra muncii româneşti. Europenizarea a adus după sine la noi o industrie parasitară; un comerţ bancar putred; o agricultură care oco­leşte munca pămîntului şi trăeşte din legi de expediente; a fabricat indivizi români, plini de pofte şi planuri fantastice, pe cari îi întîlneşti la fiece pas, aşa de numeroşi, că ei au ajuns să împiedice mersul vieţii normale, dar n-a fabricat decît foarte rar indivizi români productivi şi statornici la muncă, indivizi cari să-şi ia răspunderea unei opere durabile. După europeni­zarea începută la 1848, toate instituţiile ţării au fost îmbrăcate în forme noi, dar n-au fost şi însufleţite de un suflet nou. Instituţiile n-au fost luate în serios. Fiecare individ cînd a putut a încercat să facă din ele instrumente de dominaţie. Po­litica apuseană a fost transformată în politicianism românesc.

Şi voi cita pe larg, din partea finală, rîndurile pe care Rădulescu-Motru, de ne-ar fi fost contemporan, nu le-ar fi scris altfel: „Spiritul individualist apusean, pe care Românii au voit să-l împrumute, este producător de opere durabile şi aduce cu sine aspiraţiile vocaţionale ale indivizilor, cînd aceşti indivizi trăesc în mijlocul unor instituţii cu vieaţă sinceră şi sănătoasă. Spiritul individualist apusean nu este tot una cu capriciul individualist. Pionierii capitalismului, inventatori de idei ştiinţifice sau de plăsmuiri artistice; propagatorii libertăţilor politice şi religioase, toţi iniţiatorii de reforme, în urma activităţii cărora s-a transformat faţa Europei apusene, nu au fost împinşi înainte de un simplu capriciu, – capriciul nici n-ar fi putut să stabilească o armonie între sforţările lor separate, – ci au fost împinşi înainte de aspiraţiile vocaţionale, care canalizau energiile diverselor instituţii sănătoase. Atmosfera în care trăiau aceşti iniţiatori era pătrunsă de respectul ce se cuvine lucrului public. În această atmosferă imoralitatea intereselor personale nu putea să prospere. Românii, dacă n-au reuşit, cauza este că ei au împrumutat numai faţada individualismului apusean, fără să-i împrumute şi fondul instituţional. Ei au luat anarhia intereselor personale drept individualism. Pe cînd, în Europa apuseană, iniţiativa individualismului era sub controlul unei conştiinţe morale; în România, după 1848, iniţiativa individului era lăsată la voia temperamentului. «Ştii tu cine sînt eu?» Cu această lozincă, a temperamentului românesc, era natural să ajungem la decepţia Românilor din 1931.

Nu egoismul indivizilor, ci vocaţia indivizilor stă la baza culturii apusene. Europenizarea noastră ar fi trebuit să înceapă cu punerea în valoare a vocaţiilor individuale.

De fapt ea a şi început cu vocaţiile individuale. Primii ti­neri români, cari au luat contact cu Apusul, erau în majori­tate împinşi spre Apus prin vocaţie. Înapoiaţi în ţară, ei s-au dovedit ca energii productive. Urmele lor se cunosc şi azi în instituţiile create după modelul instituţiilor apusene. Dar aceas­ta n-a durat multă vreme. Chemaţii au fost copleşiţi de nechemaţi. O selecţie pe dos s-a pus la cale: productivii au fost înlăturaţi, pentru a se face loc improductivilor; împrumuturile făcute în Apus, sub diferite forme, împrumuturi de idei şi de bani, au fost utilizate pentru a mări beneficiile personale, iar nu productivitatea culturală a ţării. A fost de vină pentru aceasta, adîncul permanent al sufletului românesc, cum zic pesimiştii, sau numai împrejurările vremelnice, în care acest adînc sufletesc a fost trezit la conştiinţa europeană? Acei cari aruncă în mod exclusiv vina pe adîncul sufletului, con­damnă pentru totdeauna poporul românesc la decadenţă. Căci, cu un suflet refractar vocaţiilor individuale, un popor este de mai înainte învins în lupta ce va duce-o cu alte popoare. De luptă nici un popor nu va fi ferit în viitor. Mai ales poporul românesc. Noi credem însă că spiritul individualist a lipsit din cultura trecută a Românilor, nu atît din cauză că sufletul românesc este refractar vocaţiilor individuale, ci din cauză că Românii, din împrejurări particulare nenorocite, erau constrînşi în trecut să-şi înăbuşe vitalitatea, pentru a-şi ascunde mai bine existenţa. Tot aşa, se spune, că sînt şi unele plante, care din cauza climatului neprielnic, trăesc prin rădăcinile lor pe sub pămînt, fără trunchiu şi fără ramuri, dar că odată ce cli­matul le permite, ele se ridică falnice la suprafaţa pămîntului. Cultura neamului românesc începe de acum înainte să intre în condiţiuni normale de desvoltare. De acum înainte factorul vocaţiilor individuale începe pentru Români să fie hotărîtor”.

Sîntem de cîţiva ani membri ai Uniunii Europene, iar europenizarea pare încă mai iluzorie decît în vremea lui Maiorescu şi a continuatorului său, Rădulescu-Motru.

Unde ne sînt instituţiile sănătoase? Nici n-ar fi posibil într-un stat putred, tot mai lipsit de autoritatea aplicării legilor, măcinat de corupţie şi incompetenţă. Nimic nu este luat în serios. Prin pîrghiile statului nu sînt cultivate şi nici afirmate vocaţiile individuale – totul este copleşit de un politicianism periculos, mereu spre paguba naţiunii şi a europenizării ei.

Poate în paginile pe care le adună Ovidiu Papadima sub titlul: O viziune românească a lumii (1942 – Colecţia „Convorbiri literare” – republicate în 2009, la editura Saeculum I.O. cu o prefaţă de I. Oprişan) am putea decela o posibilă cale către inima României reale, din profunzimile căreia am putea spera la înălţarea vocaţiilor individuale prin care România şi-ar regăsi drumul către afirmarea unei autentice disciplini de muncă.

Încă din paginile introductive, Lămuriri, sîntem atenţionaţi că volumul se vrea o carte de prezentare a lumii noastre folclorice. Este desprinsă din folclor o viziune organicistă prin care se afirmă nu numai un fel de a gîndi a ţăranului nostru, ci şi un fel de a trăi. Totodată, pentru cel care a scris Poezie şi cunoaştere etnică, folclorul este o unitate organică, surprinzător de bogată, de cugetare şi de viaţă. El e totodată teologie şi sociologie, astronomie şi medicină, filosofie şi botanică, poezie şi zoologie, mitologie şi cosmografie, psihologie şi meteorologie. Şi din toate aceste cunoştinţe, nici unele care să contrazică adînca lui logică interioară. Din toate, nici una care să nu fie tot atît de sever raportată şi la imperativele transcendente şi la viaţa de toate zilele.

Şi după ce constată diferenţele sat-oraş – primul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie, al doilea, cu sociologia lui pozitivistă, e un infern de duşmănii sau ignorări reciproce – crede că prin „cunoaşterea omului vechi prin descifrarea folclorului nostru înseamnă, astfel, un plus de luciditate în judecarea etnicului românesc, dar şi un punct temeinic de orientare în înţelegerea şi măsurarea nu numai a culturii, ci şi a literaturii noastre moderne”. Vede ca fiind de neevitat pentru etnici şi credem mai îndreptăţit pentru acuma, această cunoaştere a mesajelor lumii noastre folclorice, important punct de sprijin în discuţia problemelor noastre esenţiale de astăzi, fie asupra destinului istoric, a spiritualităţii, culturii, literaturii, fie asupra problemelor mărunte, de organizare internă a ţinuturilor, a oraşelor, a satelor.

Încercările de a lămuri folclorul sînt o cale de a descrie moduri de viaţă materială şi de activitate spirituală. Obiceiurile sînt temeiul modului material, iar credinţele al modului spiritual. Ovidiu Papadima confirmă afirmaţia blagiană a „boicotării” istoriei: „Un fapt ca păstrarea ruinelor istorice prin măsuri poliţieneşti, de pildă, nu îşi găseşte locul în viziunea folclorică. Nu şi-l găseşte, în primul rînd, fiindcă – după cum spaţiul în folclor are limite foarte precise la marginile satului, dar infinit prelungite în cosmos – tot aşa şi timpul se prelungeşte într-un ocean de coexistenţe, care fac pur şi simplu să nu existe istoria. Şi astfel, a păstra istorie, înseamnă un imperativ doar pentru noi, cei care privim evolutiv, dar nu şi pentru ţărani”.

Atît cultura modernă, cît şi folclorul nu sînt reflectări ca în oglindă a ceea ce ne înconjoară, ci prelungiri ale acestei realităţi în ideal. În folclor, savantul vede o uriaşă realitate care – cu puterea pe care o au toate marile realităţi spirituale – obligă însăşi realitatea vieţii să i se conformeze. E o realitate colectivă – şi asta ne interesează pe noi aici, nu cea individuală, fiindcă noi căutăm aici sufletul din care a trăit neamul acesta între atîtea îndărătnicite vitregii, prin care mai trăieşte încă, şi prin care credem tare că va mai trăi, dacă îi este dat să mai trăiască pe lume.

Pentru a afla ceva adevărat despre noi înşine e nevoie să coborîm şi să cercetăm produsele folclorice ale ţăranilor şi păstorilor, stratul etnic în care aceste produse n-au fost convertite în podoabă, în simplu artizanat, ci sînt încă vii şi ne pot comunica ceva fundamental despre esenţa noastră sufletească şi spirituală. Aflăm aici o viziune organic creştină.

„Viziunea românească a lumii atestă efortul unui neam fără prea exagerate înclinaţii spre speculaţia metafizică, de a reduce cosmosul la această singură perspectivă. Pentru a o realiza, diavolul se ridică din adîncimile sale păcătoase pînă aproape de treapta de colaborator al creaţiei divine. Iar Dumnezeu e coborît din purele sale înălţimi transcendente, e apropiat de gîndul simplu al ţăranului, e umanizat. Lumea nu e proiecţia magnifică a unui gest, scăpărat ca un fulger, al Dumnezeirii. Ci e operă durată îndelung, alcătuită pe îndelete, ca o lucrare de dulgher. Şi Cel de Sus, în săvîrşirea ei, nu a crezut de prisos nu numai lucrul diavolului, ci chiar sfatul şi ajutoarele celor mai umile dobitoace: al ariciului, al albinei. Lumea e rezultatul voinţei divine a Divinităţii, dar această voinţă de bine s-a infiltrat în sufletul tuturor făpturilor sale, şi ele vin apoi să participe la creaţie. Lumea e, astfel, o imensă simfonie, în care fiecare făptură de carne sau de piatră îşi spune glasul său Ia semnalul magic al degetului Celui Preaputeric” (Ovidiu Papadima).

Citim în culegerea Datinile şi credinţele poporului românesc, realizată de Elena Niculiţă-Voronca, după Cum s-a făcut pămîntul (din colaborarea dintre Dumnezeu-Fărtache şi Dracul Nefărtache) naraţiunea Binecuvîntarea pămîntului, crucea, botezul – în aceeaşi notă ca prima – unde apa este elementul primordial şi prin colaborarea celor doi apare pămîntul: „Din început era numai apă. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rînduri de aripi sta în apă şi a fost strîns nişte spumă cit casa. «Ce faci acolo?» îl întreabă Dumnezeu. «Vreau să-mi fac un loc, să am pe ce şedea». «Nu face aşa, că nu-i bine, ci fă cum ţi-oi zice eu. Du-te în fundul mării şi adă pămînt în numele meu». El n-a vrut să zică aşa, căci voia să fie pămîntul al lui, şi tocmai a treia oară a zis, cînd nu-i mai rămăsese decît pe sub unghii. Dumnezeu a luat acel pămînt şi a făcut un pat de s-au culcat amîndoi. «Mîne îl voi blagoslovi», a zis Dumnezeu.

Cînd a gîndit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetişor în braţe ca să-l arunce în mare, dar pămîntul a început a creşte şi apa a se depărta. Diavolul a prins a alerga cît putea, doar ar ajunge la mal. Mai întăi a alergat spre răsărit cît e pămînt spre răsărit în ziua de astăzi şi, văzînd că nu-i capăt, s-a întors iar la culcuşul lor, ştiind că acolo e malul aproape. Acuma a pornit înspre asfinţit, dar pămîntul şi aice a început a creşte sub picioarele lui şi a mers iarăşi pană unde e az capătul pămîntului. Văzînd că nu-i încotro, s-a înturnat iară la locul lor, cu gîndul că mai este încă în două părţi malul apropiat, vrînd să-l arunce înspre miezul nopţii. Dar şi aice a mers pană ce-a ajuns la capăt, de unde iarăşi s-a înturnat şi a luat-o înspre amiazăzi pană ce apoi, văzînd că oricît ar merge, nu mai e sfîrşit, s-a întors şi l-a pus pe Dumnezeu înapoi jos de unde l-a luat. Dar Dumnezeu toate le ştia. A doua zi, spune Diavolul cătră Dumnezeu: «Hai, Doamne, ş-om blagoslovi pămîntul». «Dac-amu-i blagoslovit!» îi răspunde Dumnezeu. «Tu ce-ai făcut cu mine astă noapte, nu i-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit?» Iluţă Moraras, Roşa”.

Şi urma păcatului din noi, faptul că nu sîntem, nu reuşim să ne eliberăm cu totul de el este legată tot de diavol, care, cum subliniază folcloristul, reprezintă ceva din voinţa primară, brută, a firii, de a se alege din haos. Dumnezeu îi lămureşte eşecurile, le purifică, coborînd peste ele lumina duhului divin. Astfel, şi acum, Dumnezeu îl obligă pe diavol să resoarbă de pe buzele omului duhului său impur şi-i insuflă – scînteie – sufletul. Dar în încheieturile de lut ale făpturii omeneşti a mai rămas ascuns, nesorbit, ceva din duhul diavolului şi această rămăşiţă, pînă astăzi, îl cheamă şi-l apleacă spre păcat.

Acuzat, şi poate de multe ori pe bună dreptate, că e un popor leneş, cînd citeşti aceste rînduri despre ce face Adam în cer, realizezi cît este totuşi de conştient de sfinţenia muncii: Tot arînd la plug,/ De coarne ţinînd,/ Roade semănînd/ Şi la boi zbierînd.

Lumea fiind sub necontenita priveghere a Divinităţii, care împreună cu sfinţii se îngrijeşte de ordinea ei, era în curgerea firii ca omul vechi să se simtă atît de liniştit şi împăcat în ale sale, fie şi în absenţa binefacerilor noastre tehnice.

Odată părăsită ordinea divină omul se pustieşte, rămîne singur într-un univers dominat de legile sale mecanice, văduvite de spiritualitate. „Omul dinainte – creştinul aşa cum mai trăieşte el încă azi, în ţărănime – se lasă încrezător în voia firii; primea viaţă cu toate ale ei ca pe o binefacere; trecea liniştit din zi în noapte şi din viaţă în moarte, fiindcă era convins că toate în lume au o finalitate divină, că toate se petrec într-o ordine prestabilită, necontenit vegheată de ochiul lui Dumnezeu” (O. P).

Sărbătorile sînt momente care punctează hotare ale timpului, de la Sf. Mihail la Sf. Nicolae, de la Sf. Gheorghe la Sf. Dumitru avem, spre exemplu, hotarele pentru vară, toamnă etc., vremea cînd începe transhumanţa şi vremea cînd se revine cu oile la locul de baştină etc. Aici aflăm marele rost al sărbătorilor. Ordinea universului este una spiritualizată.

Există în creaţia populară o constantă foame de concret şi un refuz pe măsură al abstracţiunii, cauză pentru care asistăm la încorporarea abstracţiunilor în lumea simţurilor. Din concretul folcloric, cum constată şi Ovidiu Papadima, nevăzutul devine vizibil, astralul devine terestru, iar realitatea închipuită devine o realitate magică, dar palpabilă în anumite clipe solemne ale firii.

Astfel locul de alungare al duhurilor necurate capătă concreteţe prin negare. Tărîmul acela nevăzut se află unde Fata cosiţe împleteşte,/ Voinic nu chiteşte,/ Secure nu pocneşte,/ Popă nu citeşte…

Şi îngerul păzitor capătă formă: Îngerul e cît o păpuşică: stă la om pe umărul drept.

Observaţiile lui Ovidiu Papadima cît priveşte viziunea folclorică încă vie etnic în perioada interbelică sînt întemeiate atunci cînd afirmă: „Spiritul nostru nu iubeşte rătăcirile în neguri, fie ele ale gîndului, fie ale sentimentului. Nedezminţindu-şi unele rădăcini mediteraneene, preferă lumina ce dă lumii conture nete şi clare, îi place penumbra în momentele lui de melancolie; niciodată însă umbra. Iubeşte intens viaţa pămîntească cu toate ale ei, chiar în clipele sale de nostalgie metafizică. Îi place ca viaţa pămîntească să-l înconjoare ca decor, apreciind-o pe cea transcendentă ca perspectivă către departe. Nu îl tentează plecările cu gîndul, în spaţiu, ca într-o aventură în necunoscut, ci aduce cosmosul alături de sufletul său, organizîndu-l după chipul său. E obişnuit să se mişte astfel, chiar către cele mai mari depărtări, numai după puncte concrete de orientare.

Iubitor şi căutător pretutindeni de echilibre senine, are aceeaşi neîncredere faţă de pura abstracţie, ca şi faţă de instinctul eliberat din frîne”.

Ca argument în tendinţa noastră de umanizare a cosmosului stau fapte de limbă, în care latinescului mundus i-a fost preferat lume – de la lumină, iar pentru dreptate şi strîmbătate am păstrat adjectivele concrete, palpabile: derectus şi strambus în loc de abstractele justus şi injustus.

Cît de concret şi minuţios sînt explicate într-o scurtă naraţiune trăsnetul şi grindina – cine şi în ce fel colaborează întru aceasta etc.: „Pe ceea lume, la Dumnezeu, toate sfintele [zile] îşi au căsuţa lor. Sfînta Luni îşi are căsuţa ei. Sfînta Marţi a ei, ş.a.m.d. Şi fiecare îşi are în casă lucrurile cu care orînduieşte. Aşa, la Sfînta Duminică în casă se află o măsuţă şi un scaun şi pe masă o oglindă, iar dinaintea oglinzii stă un sfeşnic cu lumînare. Sfîntul Ilie, cînd are să trăsnească undeva, vine aicea şi se sfătuieşte cu Sfînta Duminică. Prin oglinda ceea se uită în lume, de vede tot ce fac oamenii. Şi dacă au hotărît să trăsnească pe cineva, ia sfeşnicul cu lumînarea în mînă şi ameninţă asupra oglinzii; în acel loc şi în acelaşi moment a şi trăsnit. Dar pînă ce nu se sfătuieşte cu Sfînta Duminică nu face nimic. La Sfînta Marţi se află un săculeţ cu piatră şi, cînd trebuie, Sfînta Marţi dezleagă săculeţul şi toarnă pietre peste lume”.

Sau cît de aplicat e rezolvată ridicarea sufletului: „La şase săptămîni, cînd pleacă sufletul de aice, ajunge la un deal de sticlă şi acela trebuie să-l treacă. Tare-i greu, se înghimpă şi alunecă, nu se poate ţinea; dar dacă în viaţă a dus pe cineva în căruţă, trece îndată, nici nu ştie cînd, îl ridică pe sus”.

Legendele sînt cosmologie în subsidiar, în principal sînt o etică. Gîndirea populară, constată folcloristul, răspunde curiozităţii manifeste a poporului faţă de tainele lumii celeilalte, respectă felul concret în care obişnuieşte el să-şi închipuie realităţile transcendente, şi speculează credinţa de temelie, că viaţa de apoi nu e decît prelungirea celei de aici. Scopul acestei arhitecturi savante în simplitatea ei primitivă este impunerea milosteniei ca principiu esenţial de viaţă pămîntească. Reuşita? întreaga desfăşurare a îngropăciunii şi întreaga .viaţă zilnică a satului – cu şiragul de ceremonii, cu pomeni pentru cei vii şi pentru morţi – stă dovada.

Aşa cum postul şi rînduiala lui nu sînt doar ascultări impuse de calendarul creştin, sînt şi o măsură de sănătate alimentară, la fel unele îndemnuri, gen: „Blidele numaidecît seara să le speli, căci peste noapte lincheşte dracul în ele”; „De-ţi cade bucăţica, cer morţii; s-o laşi, să nu mănînci” etc. sînt mai uşor asimilate şi impun mai sigur o viaţă igienică, prin încorporarea lor într-o structură spirituală, decît sfaturile livrate de diverse pliante pentru o viaţă igienică. Sînt prescripţii practice cu adevărat folositoare şi des întîlnite în folclor sub o deghizare cu amprentă magică: „Furca nu se lasă goală, că nu rodeşte cînepa” – o manieră inspirată de a îndemna gospodina la hărnicie; „Cînd se face o bortă într-o oală, să n-o ţii că se risipeşte familia” – ce elegantă zicere prin care ni se cere să scăpăm de lucrurile care au devenit inutile şi nu ne îndurăm să le aruncăm; şi altele ce ţin strict de igienă: „Să nu muşti de unde a muşcat altul, că te muşti cu acela şi ţi-e duşman. Lingurile să nu le laşi în strachină, că nu poţi dormi. Cînd te piepteni, să nu mănînci, că îţi mănînci viaţa. Să nu mături cu mătura pe pat, că-i huit…”

Cum la grecii antici a fost Iliada şi Odiseea lui Homer, la evrei Vechiul Testament, la creştini Biblia în întregul ei, la români folclorul a fost marele învăţător. El a dat o ordine de viaţă, a disciplinat şi lămurit poporul. Îndreptăţit constată Ovidiu Papadima: „Am văzut pînă acum folclorul prea mult ca literatură. E timpul să-l vedem şi ca şcoală, deşi e poate prea tîrziu acuma, cînd influenţa oraşului îl trece din ce în ce mai mult din viaţa satului în muzeul lui, vorbindu-i din lăuntrul lui. Fiindcă nu îi dă omului simple învăţături, ci o întreagă structură morală sprijinită de un mod de a gîndi, de a vedea lumea, structură care niciodată nu o contrazice, ci o împlineşte totdeauna”.

Cosmosul folcloric este de natură metafizică, importante nu sînt dimensiunile geografice măsurabile cu diverse instrumente, important în cercetarea lui este adîncul şi înaltul – subpămîntul şi cerul. „Geografic, cunoaşterea lumii îi e necesară ţăranului într-atîta cît i-o cer condiţiile sale de viaţă, mai simple sau mai complexe. Exact ca şi obişnuinţa sa de a munci atîta cît să-şi asigure existenţa. Restul imens al întrebărilor şi curiozităţilor sale se îndreaptă spre cele două verticale ale cosmosului, care îl leagă cu transcendentul, făcîndu-l să suporte uşor conştiinţa efemerităţii sale pămînteşti: adîncul subpămîntului, lumea morţilor, şi înălţimile cerului, lumea sfinţilor” (O.P.).

Totul este după măsura omului, sîntem una cu firea, în totală armonie şi firească/ dreaptă continuitate cu întreg cosmosul. Suflet şi conştiinţă nu sînt una în viziunea românească – sufletul e un dar dumnezeiesc – firea e văduvită de acest dar, are numai conştiinţă – oglinda care reflectă întreaga dramă a sufletului omenesc. Moartea trupului care se manifestă ca un somn din ce în ce mai greu pînă conştiinţa vieţii se stinge cu totul şi trupul se integrează firii, este întors la ţărîna din care a fost plămădit, rămînînd sufletului să-şi urmeze drumul către iad sau rai. E un drum cu numeroase şi grele piedici. În funcţie de numărul faptelor bune cu care este pavat depinde unde îşi va afla locul.

„Viziunea noastră mitică reprezintă şi aici o necontenită înălţare a materiei în spirit. Omul va învinge toate aceste piedici fizice prin trecutul său moral.

În ajutorul lui vor veni faptele bune din viaţă, rugăciunile pe care le-au înălţat spre cer, el şi ai lui, vietăţile şi uneltele pe care le-a dat odinioară de pomană. Cu un astfel de sprijin al puterilor duhului numai, va izbuti sufletul să treacă toate aceste obstacole naturale, pentru ca să poată ajunge la lumea cealaltă” (O.P.)

Viziunea raiului în folclor este una rustică, aplicat gospodărească, nu are nimic feeric, ci-i de o profundă simplitate: Arături arate/ Cu flori semănate,/ Flori de toate flori,/ Flori de jelătate,/ Să le iei în spate,/ Să le duci departe.

Ovidiu Papadima decelează trei mari idei pe care se înalţă viziunea românească a limbii:

conştiinţa armoniei perfecte (în care Dumnezeu a aşezat toate îmbinările firii), conştiinţa muncii (nu ca efort de schimbare a pămîntului, cum e tehnica modernă, ci ca împlinire a legilor naturii) şi ideea de milostenie (pentru a reda lumii ceea ce prisoseşte omului). E ceva, deci, iarăşi cu totul opus îndîrjitei adunări de avuţii, ce caracterizează vremea de astăzi.

Iadul şi raiul te aşteaptă şi te primesc aşa după cum te-ai conformat în viaţă legii acesteia creştine universale, a milosteniei.

În mitologia românească drumul sufletului este o continuă dematerializare, urmată de constanta ascensiune în spiritualitate. Pentru român lumea cealaltă este reală şi totodată înaltă, mereu cuviincioasă şi luminată de grija şi gîndul lui Dumnezeu.

Toate sînt după rînduială, sînt aşezate în rîndul oamenilor. A fi om în rîndul oamenilor pare a fi cea mai importantă împlinire a vieţii pe pămînt. A afla totul în bună rînduială e un motiv de mare bucurie. „A-şi da seama că toate urmează rînduiala lor – în sat, în ţară, pe pămînt şi în largul nesfîrşit al universului – este pentru român asigurarea de fiecare clipă, că străvechile temelii de înţelepciune pe care a fost aşezată lumea nu s-au clintit încă” (O.P.). E o cercetare aproape nicasiană a rîndului şi rînduielii, ce le dezvăluie înţelesul cosmic în care se integrează firesc, într-o benefică solidaritate şi armonie.

Prin rînduială sînt luminate noţiunile de ierarhie şi de muncă: „În gîndirea populară, ne spune Ovidiu Papadima, nu se poate rînduială fără ierarhie, adică fără supunere. Pînă şi cele mai umile, cele mai inerte făpturi ale lumii au împăratul, adică stăpînul lor. Dar ierarhia nu e întemeiată atît pe supunere cît pe încredinţare. Stăpînul nu e pedepsitor, cît aducător de dragoste şi purtător de grijă. El coboară părţii lui de lume o parte din bunătatea şi grija infinită a Creatorului. De aceea, însuşirea de seamă a stăpînului este apropierea de sfinţenie”.

Şi natura este într-o firească şi deplină rînduială – una care ordonează inclusiv viaţa de zi cu zi, aşa cum este spre exemplu iarna în viziunea unui ţăran din Bucovina: „Iarna e sănătoasă, curăţă pămîntul de toate boalele. Toate celea degeră, pier, şi se curăţă pămîntul. Noaptea de aceea e iarna mai mare, că altfel ar trebui să mănînce omul tot ce are. N-ar mai putea pune nimic pe el. Da aşa, Dumnezeu dă iarna cu noaptea mare şi omul se culcă; că dacă doarme, noaptea nu mănîncă; dar vara, e ziua mare, ca să lucreze. Vara e ca să lucrăm şi iarna e ca să ne odihnim…”

O bună şi limpezitoare luminare a pricinelor pentru care avem o astfel de atitudine faţă de lumea, fie de aici sau de dincolo – de ce ne comportăm aşa şi nu altfel este pentru că ţinem să împlinim rînduiala. „Din aceasta înţelegem – prin ierarhie, prin muncă şi prin echilibru – a rînduielii, din felul cum o vede el aşezată în întreg universul, se pot lămuri multe din înfăţişările neînţelese ale mentalităţii ţăranului nostru: supunerea lui faţă de ierarhiile pămînteşti, bunăoară, în care unii sunt înclinaţi să vadă, atît de greşit, o lipsă de personalitate. înfăţişarea atît de profund omenească, pentru el, a universului întreg – în care alţii sunt porniţi, iarăşi greşit, să vadă doar animism şi primitivitate – e o trăsătură a aceleiaşi mentalităţi. Ca şi neîncrederea lui faţă de nerăbdătoarele şi fugarele reforme omeneşti, în care vedem atîţia, cu neînţelegere, doar fatalism oriental şi scepticism indolent.

Toate se sprijină – fie în bine, fie în rău – pe chipul cum înţelege poporul nostru rînduiala” (O.P.). În fond, avem aici o constatare a unei realităţi. Şi atît.

Omul de astăzi, românul a pierdut partea bună din rînduială. Omul plat, omul poster a invadat întreg arealul, nu doar cel autohton. Pe ecranul TV, pe monitorul calculatorului sau al laptopului este mereu prezent, navighează, face surfing, atent să nu i se ataşeze nimic prin care să-i fie pusă în pericol planeitatea, nimic din ce i-ar da un cît de vag relief, ce l-ar putea umaniza, l-ar situa în rînd cu oamenii şi rînduiala lumii.

*

În volumul Din psihologia poporului român (1907), D. Drăghincescu sintetizează prin cîteva cuvinte pe care le consideră ca fiind cea mai adecvată caracterizare a psihologiei şi situaţiei românilor: rasă occidentală cu obiceiuri orientale. De obiceiurile orientale ne-am scuturat în scurt timp după Revoluţia de la 1848. Cum observă Mihai Ralea în Fenomenul românesc, unde pentru eseist progresul nostru modern are ca temei marea noastră adaptabilitate: „Sunt puţine ţări care să fi efectuat un salt aşa de miraculos de la barbaria orientală la spuma de civilizaţie pe care o avem astăzi, care într-o epocă aşa de scurtă de la 1848 încoace să fi făcut atîtea achiziţii occidentale”.

Sînt constatări consemnate în 1927, nu lipsite de tristeţea că preluarea formelor a apărut şi are loc fără însuşirea în adîncime a fondului (fapt criticat încă de junimişti), situaţie ce se perpetuează şi astăzi, încît frazele lui Mihai Ralea sînt la fel de valabile ca acum mai bine de opt decenii: „Avem azi instituţii constituţionale, dar numai formal, avem tehnică, comerţ, industrie. Dar tuturor le lipseşte un substrat adînc, rădăcini împlîntate profund, Clădim edificii publice monumentale, luxoase, dar după un an ele se ruinează în solidaritate. Aducem vagoane de căi ferate lustruite de noutate: după două săptămîni le podideşte murdăria. Construim şosele elveţiene care nu se menţin decît un an în stare bună. Occidentalismul e instabil la noi, se dizolvă iute, e efemer în orice, fiindcă îi lipseşte postamentul”. Postament posibil de aflat doar în adîncurile României reale.

E de natura evidenţei că se impune o autohtonizare a formei pentru a ieşi din acest impas. Fapt subliniat de Vasile Băncilă într-un articol Autohtonizarea filosofiei, publicat în „Gîndirea”, în aceeaşi perioadă – noiembrie 1927: „Prin urmare, numai cînd forma cade oarecum la fund sau fondul îşi integrează forma, apare un nou termen isto­ric creiator. Acest fenomen pare că prinde să se repete acum la noi. Fondul românesc iniţial, un timp contrariat şi dezorganizat de năvala formei apusene, începe, cel puţin pe alocuri, să-şi revină, să ia cunoştinţă precisă de el, să stăpînească forma şi să creieze în spiritul adînc al lui. Acesta e sensul curentului de autohtonizare a culturii noastre, ceeace e tot una cu întemeierea culturii noastre, fiindcă nu există, prin definiţie, decît cultură autohtonă. Nu există cultură, care nu izvorăşte spontan. Cultura se poate cel mult creia din nou, dar nu se poate exporta. După aleasa cultură populară, pe care am avut-o în trecut, începem să ne formăm o cultură în sens modern”.

Este ceea ce voiau şi junimiştii, integrarea şi armonizarea formei şi fondului pînă devin organic unitare. Autorul Ideii de destin constată că, deşi mo-delat doar de cultura populară, la români există un instinct al ordinii practice şi un simţ al omeniei sufleteşti cum rar s-a întîmplat la un popor. În articolul amintit, Vasile Băncilă vedea posibilă, odată intraţi pe calea marii culturi moderne, o psihologie nouă conformă cu izvoarele autohtoniei noastre doar prin filosofie, văzută nu ca un epifenomen social, ci ca o funcţie culturală a societăţii, aşa cum s-a întîmplat în Occident. Şi eseistul subliniază, peste cîteva rînduri: „înainte de a avea un suflet românesc modern precizat şi înzestrat cu nervuri complecte, e nevoie de o activare istorică a funcţiei filosofice”.

Autorul Pedagogiei sărbătorii crede îndreptăţit că filosofia va avea un rol în desăvîrşirea etnică în măsura în care va fi o filosofie autohtonă. Sufletul românesc modern a încercat să-l descifreze, pe temeiul limbii, printr-un demers de sorginte heideggeriană, la rîndul său, Constantin Noica în Pagini despre sufletul românesc, dar şi în Cuvînt împreună despre rostirea românească. Pe acest subiect am scris, tot aici, în „Convorbiri literare”, nr. 4/2009 – Despre rostirea sufletului.

La descifrarea acestui suflet ne îndeamnă şi Lucian Blaga prin Trilogia culturii. Subiect despre care am scris pe larg în paginile „Convorbirilor”, iar textele au fost în final adunate în volumul Orizonturi duble (Cartea românească, 2006).

Eseistul de la „Gîndirea” vede în spiritualitatea rustică a poporului român izvorul cel mai bogat şi mai autentic al autohtonismului filosofiei. La acelaşi izvor au apelat şi Lucian Blaga şi Constantin Noica, în demersul lor filosofic. „Am putea spune că filosofia e un fel de sublimare maximă a unei flore sufleteşti locale, atît individuale cît şi colective. Filosofia vine deci dinăuntru, din zestrea cea mai adîncă şi mai caracteristică a sufletului local” (Vasile Băncilă). Vorbind în alt loc despre personalismul energetic al lui Constantin Rădulescu-Motru şi filosofia integrală pe care acesta o afirmă, pe ultima o consideră întemeiată pe realitatea etnică, fiind în fapt, într-un sens, cea mai etnică disciplină – e un adevăr ce va fi redescoperit abia după jumătate de secol de curentul deconstructivist, în special de Jacques Derrida.

Tot prin apel la izvorul şi îndreptarul culturii poporane va fi rezolvată problema limbii româneşti şi modernizarea literaturii române. Alecsandri, Junimea şi revista ei – „Convorbiri literare”, pe astfel de temelii au înălţat literatura română modernă – au autohtonizat-o. Drumul autohtonizării depline, ne atenţionează eseistul, trece prin sufletul popular.

Tot în „Gîndirea” (februarie 1935) Vasile Băncilă publică Etnicul şi logica modernă – unde leagă indisolubil familia şi etnicul – prima fiind baza puternică, temeiul etnicului. „Etnicul e în primul rînd istorie – şi poate fi înţeles ca o radiare organică a familiei în vechea ei calitate de captare umană a spaţiului şi timpului.

Şi cu toate acestea, etnicul e o imensă realitate şi are un mare viitor. Căci dacă intelectualii sunt adesea prea alambi­caţi pentru ca să nu mai fie ceva, poporul a rămas adînc etnic, cu toată mediocrizarea modernistă de suprafaţă. De altfel, in­telectualii întotdeauna, astăzi şi în trecut, au fost mai puţin etnici decît poporul. Organicitatea istorică şi familia în înţeles patriarhal sunt şi acum puternice în popor. Iar unii intelectuali, deşi asvîrliţi în curentul culturii şi vieţii sociale mo­derne, descind prea direct din popor şi-i trăiesc măcar o parte din sedimentările spirituale”. Etnicul pentru eseist este de natură ontologică.

În modernitate asistăm la disoluţia individului, implicit a etnicului, pierzînd capacitatea de a mai cunoaşte valorile supraindividuale şi supraempirice. Încît, cum spune cel care a scris Literatură şi puritate, „le-am pierdut aproape sensul. Nu mai suntem realişti adînci, ci zgomotoşi, nu mai suntem realişti contemplativi, ci dinamici, cari, în beţia miş­cării cu orice preţ, alunecăm pe deasupra realului: aruncăm bobul pentru a reţine pleava, fiindcă aceasta e mai «sensibilă» mai aparentă! Spiritul modern devine astfel inapt pentru a înţelege, în fond, etnicul”.

Cu trei sferturi de veac în urmă eseistul intuia pierderea sensului, accentuată în postmodernitate, pulverizarea „internaută”, surfingul contemporan al omului poster – incapabil a înţelege etnicul – implicit temeiul României reale, cuibărită în profunzimile văilor şi munţilor, pe dealurile şi ponoarele neglijate cu program de oamenii plaţi, oameni pentru care contactul cu aceste adîncimi se reduce la grătarul de sfîrşit de săptămînă în marginea şoselei, la umbra unui zăvoi.

Ne aflăm în faţa unei cecităţi generalizate faţă de religie, mister, istorie-etnic. Căile de cunoaştere şi înţelegere ale etnicului sînt identice, după Vasile Băncilă, cu ale religiei. Etnicul şi religia au un destin comun şi este vizibilă tragedia disoluţiei la care sînt supuse amîndouă în postmodernitate: „… Nici o epocă n-a fost mai opacă pentru spiritul etnic propriu şi n-a devorat mai multă substanţă etnică neînlocuibilă, mai mult spirit etnic, decît epoca aceasta în care trăim şi care s-a intitulat adesea ca fiind timpul «naţionalităţilor». Căci etnicul şi religia, bine înţelese, sunt realităţi spirituale frăţeşti: ele s-au născut împreună în istorie. Totemul era semnul religios şi semnul etnic. Ele au concrescut în timp. Religia a adăpostit etnicul într-o vreme cînd acesta ar fi fost, altfel, distrus de propriile-i spaime şi impreciziuni; etnicul a hrănit religia cu vitalitate mereu proaspătă într-o vreme cînd aceasta avea mai multă nevoie de ea. Religia şi etnicul au înfrăţit ca două fire din acelaşi grăunte de grîu sufletesc. Născute din polivalenţa sufletului uman, ele au rămas înrudite chiar cînd, din neînţe­legere ori rătăcire vremelnică, s-au războit şi s-au opus în lupte fratricide. Atunci etnicul a combătut religia cu un patos reli­gios, iar religia a combătut etnicul cu o vitalitate etnică, cu aproximativ aceeaşi lungime de undă spirituală, adresîndu-se de cele mai multe ori aceloraşi suflete, cu o anume structură. De aceea religia şi etnicul trebuie să se sprijine reciproc căci s-ar putea ca moartea unuia să fie moartea celuilalt”.

Mircea Eliade, în Sacrul şi profanul, citează pe B. Spencer şi F.J. Gillen (The Arunta, Londra, 1926) în legătură cu totemul (stîlpul-sacru) în jurul căruia era organizată întreaga viaţa socio-economică şi culturală a tribului, stîlp care îi însoţea de-a lungul tuturor peregrinărilor lor şi în jurul căruia îşi fixau tabăra oriunde poposeau. Cei doi cercetători englezi narează, cum potrivit unui mit, odată, cînd stîlpul sacru s-a distrus, tribul întreg a căzut pradă deznădejdii; un timp, membrii lui au mai hoinărit, dar, în cele din urmă, s-au aşezat la pămînt şi s-au lăsat să moară. Totemul era legătura lor cu Cerul, cu transcendentul, le asigura intrarea în Cosmos, dispariţia, distrugerea lui echivala cu revenirea în Haos – tot una cu sfîrşitul lumii.

Asistăm la o agresivitate constantă a secularizării, una care a copleşit spiritualitatea. Pozitivismul ştiinţei moderne concepe un etnic şi un naţionalism fără Dumnezeu, adică o doctrină etnică laică, fiind incapabil să observe că numai religia dă etnicului suprema spiritualizare, valorificarea maximă şi, mai ales, acea armonie, care-l fereşte de excese imorale ori de-a dreptul patologice. Ştim că au fost si sunt patrioţi luminaţi, deşi laici. Dar aceştia au profitat, pe dedesupt, de zestrea ereditară religioasă, ceeace, în loc să combată confirmă ideea noastră (V.B.). Astfel, constatăm, alături de cel care scrie Erocraţie şi pedagogie, că epoca modernă, empirică, pozitivistă, juridică şi democrată, nu înţelege sau înţelege parţial şi greu etnicul, care e ceva esenţial, organic şi aristocrat.

În finalul paginilor din Etnicul şi logica modernă sînt cîteva trimiteri la drama cunoaşterii etnicului şi care sînt de natură morală. În cunoaşterea realităţilor spirituale, faţă de cunoaşterea celor fizice e indispensabilă o însuşire, şi anume simpatia dezinteresată. Şi argumentează: „Un necredincios n-are dreptul să vorbească despre religie, nu numai din motive morale sau religioase, dar în primul rînd din mo­tive ştiinţifice: lui îi lipseşte obiectul. Sunt trei atitudini cari pot vicia înţelegerea valorilor spirituale: ori indiferenţă ori simpatie interesată ori antipatie. Cea mai rea, din punctul de vedere al cunoaşterii, e cea dintîi. Dar în vremea noastră e multă indiferenţă, căci sunt mulţi oameni cari au sărit din realitate sau au fost eliminaţi de ea. Tot aşa, e şi multă părtinire şi ură. Faţă de etnic, se întîlneşte nu rareori una din aceste trei atitudini: sau simpatie subiectivă, care merge pînă la excese de narcisism etnic; sau antipatie violentă, care merge pînă la excese de satanism fie în raporturile internaţionale, fie în luptele sociale ori culturale interne; sau absenţă, răceală, de heimatlosism spiritual. în aceste trei cazuri, etnicul suferă un întreit martiraj şi o întreită necunoaştere”.

Pentru a avea acces la înţelegerea etnicului ni se cere o mare simpatie obiectivă – şi subliniază eseistul, există o astfel de simpatie. Chiar şi într-o epocă în care sîntem martori la restrîngerea etnicului. Numai dacă există dragoste – cum spune Apostolul Pavel – avem şansa de a deschide porţile etnicului printr-o simpatie obiectivă, una care îşi are rădăcinile în spiritualitatea rustică autohtonă, acolo unde mai palpită sufletul României profunde.

La fel ca Vasile Băncilă, şi Ovidiu Papadima în O viziune românească a lumii (1941) este interesat de ordine, pe care o pune în directă conexiune cu viziunea creştină a vieţii. Este o ordine întemeiată pe milostenie, atît de vie încă în satele noastre. Folcloristul împerechează ordinea şi milostenia, deşi este conştient că ordinea este însoţită de respectarea unor norme rigide, în timp ce milostenia e o revărsare de prea plin sufletesc sub semnul spontaneităţii. Aici află „miracolul creştin pe care l-a realizat – mai întreg decît multe alte popoare – neamul nostru; a făcut din milostenie principiul de temelie al vieţii sale, şi sufletesc şi material. A făcut din puterea imensă a milei elementul de închegare armonică a existenţei sale sociale. Ca să ajungă aici, a lărgit noţiunea de milostenie de la înţelesul de fantezie sufletească la acela de datorie faţă de sine însuşi, ca şi faţă de Dumnezeu. Dar şi aceasta era prea puţin. Şi atunci a coborît legea morală pe pămînt şi a făcut-o obişnuinţă de viaţă”.

Milostenia ţăranului arhaic are ca temei întreaga lui viaţă socială, cu tot ceremonialul ei hieratic. Marile momente ale vieţii, naşterea, nunta, moartea sînt însoţite de numeroase şi succesive ceremonii, într-un larg cadru social, unde aproape întreaga populaţie a satului este participantă. Toate aceste ceremonii leagă viaţa de aici cu viaţa din lumea cealaltă, lumea cerească, unde locuiesc strămoşii şi unde, într-o zi ne vom strămuta. Botezul, nunta, onomasticele, praznicele de la înmormîntări dar şi cele de peste an şi de pomenire etc. sînt prilej de milostenie. „Legătura traiului pămîntesc cu viaţa viitoare o face numai şi numai milostenia” (Ovidiu Papadima). E o milostenie care ne ordonează viaţa prin ceremonialul impus de marile evenimente. Milostenia face punte între cele două lumi. Dăm de pomană pentru sufletul celor care au plecat. Tot ce e dat de pomană trăieşte aievea în lumea cealaltă. Prin bunătate se sfinţeşte întreaga fire.

„Prin miracolul universal al milosteniei, omul e întărit şi spri­jinit în toată viaţa sa – de la naştere pînă la judecata cerească – pînă la intrarea lui în rîndul oamenilor. Pînă la căsătorie, adică pînă atunci cînd poate produce şi el de sine stătător, omul e ajutat de ceilalţi, prin mecanismul acesta al milosteniei. La naştere încă, în întreg şiragul de ceremonii care o preced şi care o urmează, este una care se intitulează rodini, sau mai bine zis «aducerea rodinilor», a «pocloanelor», cum i se mai zice în Ardeal. În tot timpul de la naştere pînă la botez, nu e zi în care să nu vină unele dintre neamuri ca să vadă copilul. Şi nimeni nu e iertat dacă vine cu mîna goală. I se aduc mamei şi copilului de toate, de la pînzeturi şi hăinuţe, pînă la lapte şi mîncăruri gustoase. Dar nu numai neamurile vin cu darul lor curat, ci chiar şi străinele şi îndeosebi femeile avute ţin să ajute cu acest prilej pe cele sărace. Ceva mai tîrziu se face «pomana ursitoarelor».

A prins apoi piciul să se ridice în picioare şi să alerge pe uliţe. Toată viaţa de sărbătoare – fie de bucurie, fie de jale – a satului, îl găseşte de cele mai dese ori pe copil drept cel mai curat interpret al său pe lîngă lumea de sus. La Crăciun, la Paşti, la nunţi, la înmormîntări, copiii îşi au partea lor, cea mai mare, de dar şi de milostenie.

Satul n-a făcut orfelinate, ziduri sărace şi reci, dar în viaţa lui – organizată odinioară atît de armonic, prin sărbători şi datini – cei oropsiţi aveau parte de multă grijă”.

Şi cîte prilejuri de milostenie sînt Moşii. Folcloristul apreciază la circa douăzeci într-un an, pe lîngă fiecare mare sărbătoare: Moşii de Crăciun, Moşii de iarnă (în Cîşlegi), Moşii de Primăvară, de Florii, de Joi-Mari, de Paşti, de Ispas… Toţi un minunat prilej de a ne pune în legătură prin pomeni cu cei de dincolo.

Şi pomenile pot fi dăruite cu inimă bună sau cu făţărnicie, cum aflăm într-un colind, unde Sfîntul Soare a văzut în rai: O văcuţă slabă,/ Uscată şi slabă,/ Păştea livezi verzi/ Şi bea ape reci/ Şi cădea de slabă, iar în alt loc: Tot pă-l nisipiş/ Fără fir de iarbă,/ Fără pic de apă/ Vedea vacă grasă,/ Grasă şi frumoasă. Şi Adam explică, vaca slabă a fost dăruită fără inimă bună, şi oricît de bine ar fi hrănită n-are spor să crească, existenţa ei depinde de sufletul celui care a dăruit-o. Cum frumos spune Ovidiu Papadima, lumea raiului e, deci, lumea sufletului nostru.

Hărnicia nu ne copleşeşte, lenea noastră este aproape proverbială şi uşor de confirmat de viaţa satelor noastre. Datul nostru pare a fi viaţa pastorală. O viaţă de cioban care îngăduie visarea. Iar truda aspră a plugarului este şi ea cu măsură, atît cît trebuie pentru viaţa lui puţin pretenţioasă şi doar atîta timp cît îi trebuie recoltei ca să se înfiripeze, iarăşi ne arată departe de muncă (O.P.).

Şi totuşi, nu aceasta este realitatea, sîntem, e drept, departe de felul cum este concepută munca în modernitate, dar nu şi de înţelegerea ei. E practic diferenţa dintre viziunea muncii a celui de la oraş faţă de cel de la ţară. „Pentru omul de astăzi, pentru omul oraşelor mai ales, munca este cea mai crudă fatalitate a vieţii noastre. Cu cît ne e mai groază de ea, cu atît îi devenim mai mult robi. Omul modern munceşte din ce în ce mai înverşunat, dintr-o tinereţe din ce în ce mai fragedă, ca să adune cît mai multe bogăţii, ca prin ele să scape cît mai curînd de trudă. Dar cu cît banii cresc şi se adună, cu atît omul de azi e mai chinuit, mai înnebunit de teama că nu îi vor ajunge cînd va fi singur, cînd tovarăşul lui urît de ani şi ani munca – nu îi va mai fi aproape. Şi se încordează şi mai mult, şi mai îndîrjit – în trudă. Fiindcă omul ajunge treptat să nu mai însemneze nimic el însuşi, ci numai ca unealtă şi izvor de muncă”.

Cîtă nobleţe se cuprinde la ţară în cuvîntul bătrîn şi cîtă inutilitate, ieşire din viaţa socială aflăm pentru mediul urban în cuvîntul pensionar!

În loc să-i fie de de ajutor, munca s-a metamorfozat în stăpîn şi blestem. În folclorul nostru munca nu-i privită ca-n Biblie, drept o pedeapsă primită de seminţia omenească la alungarea din Rai, ci o realitate intrată în ordinea firii încă de la începuturi. Dumnezeu n-a creat lumea prin cuvînt, ci a trudit din greu, cum citim într-o naraţiune pe care am mai citat-o, cînd a scos pămînt din fundul apelor, l-a frămîntat etc. La sfîrşit, după atîta lucrare adormea atît de greu, încît nici nu simţea cum diavolul îl ia în braţe şi aleargă cu el spre a-l arunca în hăul apelor. În viziunea folclorică deosebirea între rai şi iad este una gospodărească. Iată după ce recunoşti de departe iadul: „Sînt cîmpuri urît arate/ Şi cu spini răi semănate. Sau în alt loc: Pînă la iad e numai un gard/ Şi-acela-i spart. Pe cînd intrarea în rai e străjuită de Arături arate/ Cu flori semănate. Munca e un blestem numai cînd depăşeşte necesităţile fireşti şi devine lăcomie, acumulare inutilă de bunuri. Necumpătarea pare a fi marele păcat. Ilustrativă este o scurtă povestire din Banat, despre ce a hotărît Dumnezeu cel milostiv după ce i-a scos pe oameni din rai şi le-a dăruit munca ca o binefacere, nu ca o nenorocire. Le-a spus: „«Să araţi o brazdă de pămînt, dar numai una, numai o brazdă, s-o semănaţi cu grîu curat şi cînd se va coace grîul, din el să faceţi pîine şi să vă hrăniţi». Din brazda aceasta singură a răsărit grîu, de era numai spice, de sus pînă jos. Doi ani le-a ajuns făina. Dar diavolul nu putea suferi fericirea aceasta. Veni la oameni în chip de om:

«– Voi, oamenilor, mai aveţi mult grîu?

Mai avem, da, mulţumim lui Dumnezeu, răspunse Moş Adam.

– O, ce oameni nesocotiţi, se miră diavolul. Pentru ce nu araţi voi mai multe brazde, să aveţi din destul, pe douăzeci-treizeci de ani? În curînd o aveţi copii. Apoi cu ce să-i hrăniţi?»

Atît a fost de ajuns. în om a intrat lăcomia muncii. A arat nu mai multe brazde, ci mii, gemea pămîntul, în cîteva săptămîni, căci atunci munca nu era trudă. Gemea de greutatea spicelor. Şi atunci, drept pedeapsă pentru această a doua neascultare – şi mai grozavă –, Dumnezeu a transformat munca în blestem”. Munca e un chin atîta timp cît nu stă sub poruncile ordinii divine, ci sub cele ale lăcomiei omeneşti. Poate acest simţ al măsurii în muncă, una după nevoile fireşti, să dea falsele aparenţe de dispreţ ale muncii. O datină străveche din părţile Tutovei despre munca semănatului, spune: „Cînd plugarii încep să semene, zic: «Dă, Doamne, roadă pentru toată dihania, şi pentru mine!» şi nu zic: «Dă-mi, Doamne, mie roadă!», căci roadă nu va fi. Dacă ar vedea omul cîte guri stau căscate în pămînt cînd el începe a semăna, ar muri de spaimă. Toate făpturile lumii cer hrană şi mîncare. Şi din ceea ce omul seamănă, Dumnezeu la toate dă!”.

Cît de înălţătoare, în numele armoniei universale, se arată această viziune.

Tot ce întrece măsura, limitele cuviinţei, le aduce atingere, intră sub povara păcatului. „Ordinea morală a lumii e în acelaşi timp şi o ordine estetică, fiindcă e întemeiată pe armonii. De aceea, simţul etic se îmbină atît de frumos şi de nesilit, în sufletul ţăranului nostru, cu simţul frumosului. De aceea, în creaţia de artă populară, spiritul de puritate etică e constitutiv şi firesc”.

În legendele despre muncile cîmpului nu apar niciodată plante de lux, doar cele de temelie pentru hrană: grîul şi porumbul. Şi iată cît de nobil se respectă între ele, în proverbe: „Zice grîul: Bună ziua, saţul casei! Iar păpuşoiul, vesel: Mulţămim dumitale, cinstea mesei!”

Totul îşi află organic un rost în marea armonie divină. Fără a se cufunda şi nici confunda cu panteismul, Dumnezeu, în folclorul nostru este o prezenţă care fiinţează în fiecare făptură. În acelaşi timp, tot aici, e atît de detaşat de lumea pe care a creat-o, că-l vedem dormind cu capul pe-o mănăstire. Antropomorfizarea divinităţii este vizibilă în grîul de vară în care ţăranul vede faţa lui Hristos – ochi, nas, gură, cum pe capul ştiucii desluşeşte Patimile – scară, ciocan, cruce…

Nu doar blîndeţea lui Dumnezeu se reflectă în folclor, ci şi puterile Lui terifiante, cum citim în paginile folcloristului Tudor Pamfile. „Atunci cînd se cutremură pămîntul, se uită Dumnezeu din cer pe pămînt; se uită supărat de cele ce vede. Dar numai oleacă deschide ochii, că dacă i-ar deschide mai tare, s-ar prăpădi lumea”.

În cosmosul folcloric toate sînt animate – au adunate în ele cele ce ţin de profunzimea umanităţii – lut şi suflet: „Un lucru de la casă dacă a fost împrumutat mai dinainte în sat, de Crăciun numaidecît să-l aduci, să facă sărbătorile acasă, căci plînge”.

Cît de miraculos este prezentat sufletul adăpostit în lut: „Odată un om mergea noaptea şi avea un băţ potcovit. Vede în mijlocul drumului lucind ceva şi dă cu băţul odată. Valeu! a răspuns de acolo. – Cine eşti tu acolo? – Eu sunt suflet, zice, stau aicea să mă pocăiesc.“ Cea mai degradantă fărîmă a lumii – firul de praf – dacă nu poate avea sufletul ei, poate astfel adăposti în schimb unul din nesfîrşita mulţime a sufletelor omeneşti”.

Nu-i un animism primitiv, ci căutarea unui răspuns creştin în spirit său, deşi nu cu totul, după dogmă, în litera sa.

Deşi nu are putere să supună natura, omul o poate totuşi dobîndi creştineşte, prin asceză, ca atunci cînd doreşte să-i fie în putere să alunge grindina – atît de păgubitoare recoltelor: „Pentru piatră postesc pietrarii trei ajunuri unul după altul: al Cră­ciunului, al Sf. Vasile şi al Bobotezei. Nu mănîncă nimic toată ziua. La ajunul întîi face pietrarul o turtă din cel dintîi aluat şi pune în ea de toate bucatele ce sunt pe masă, iese cu turta în prag şi zice: Poftim, piatră, la mine la masă! Cum nu vezi tu amu pîinile mele şi n-ai nici o putere, aşa să n-ai putere vara în cîmpuri, cînd îi veni!…

Aşa cheamă el cu turta ceea piatra în cele trei ajunuri şi apoi vara; cînd merge la alungat piatra ia turta într-o mînă şi mărţişori de la Florii într-alta, şi tot în una dă din mîini şi alungă piatra unde vrea el; că are drept – de ce n-a venit atunci cînd a chemat-o?”.

Încercarea lui La Fontaine de a pune în scenă întreg universul prin fabulele sale este dusă în folclorul nostru la desăvîrşire. Cum cu încîntare remarcă Ovidiu Papadima: „A animat întreg cosmosul într-un grandios şi sever spectacol, menit să-i umple omului singurătăţile pămînteşti şi să-i îndrumeze în fiece clipă, în nesfîrşit de osebite moduri, gîndul de la păcat la lumina perfecţiunii. O imensă dramă se joacă necontenit pe scena lumii, pentru mîngîierea şi educarea unicului spectator, care e omul. O dramă, cînd cu maiestuoase tonalităţi liturgice, cînd cu arhaice inflexiuni de viaţă, cînd în culorile fantastice ale poveştii, cînd în cele sumbre ale descîntecului, înflorite alteori într-un surîs de snoavă, totdeauna gravată în linii adînci şi simple de credinţă”.

E spectacolul ce a format sufleteşte pe Eminescu din Luceafărul, dar şi pe Ion Creangă din Capra cu trei iezi, sau pe M. Sadoveanu din Baltagul.

Natura, întreaga fire interconexează şi intercondiţionează cu omul: Mîndro, de dragostea noastră/ A-nflorit un pom pe coastă./ A crescut şi-a înflorit/ De cînd, mîndro, ne-am iubit./ Dar de cînd noi ne-am lăsat,/ Pomu-n coastă s-a uscat.

Peste tot săteanul citeşte în semnele pe care natura i le face – important e să-i cunoască limbajul, să o poată descifra: „Firea îi dă semne în fiecare clipă. E destul numai ca el să ştie să le descifreze glasul mut, ca să se izbăvească.

Întreaga meteorologie populară – care la noi e atît de bogată şi precisă – se întemeiază pe aceste semne. Cînd ies cărăbuşii primăvara, arată cum va fi vara, caldă sau friguroasă, din felul cum sunt îmbrăcaţi; cît de adînc vor face viespile cuib în pămînt, aşa va fi iarna de grea; de te muşcă iunişorul cînd dormi la coasă, e semn să te scoli, că are să-ţi ploaie fînul; cînd furnicile ies prin casă, are să vremuiască; iar cînd îşi fac muşuroaiele înalte, va fi an ploios; fluturele roşu de apare, e semn că n-are să mai ningă. Cînd coţofana stă pe garduri sau pomi, e ştire că vor veni rubedenii”.

Dacă la om sfinţenia e un urcuş al cărui pisc tinde a-l atinge, cea a firii este o constantă ce ţine de realitatea cotidiană, după cum o defineşte folcloristul: „Sfinţenia omului e dureroasă înfrîngere de sine; a firii e o stare nativă cu o singură rădăcină: puritatea. Sfinţenia naturii e început; a omului e un sfîrşit.

În concepţia folclorică, toată firea, afară de om, e sfîntă prin puritatea ei, prin neştiinţa ei de păcat”.

Cînd pleacă în lumea drepţilor, curăţenia lui nu se reduce numai la cea spirituală, ci şi la trup: „Pe lumea asta omul poate să umble orişicum; şi rupt, şi flenduros, şi negru, dar pe ceea lume trebuie să fie curat; să-l îmbrace curat cînd moare, că nu-l primesc celelalte suflete între dînsele”.

În credinţele noastre aflăm constant un amestec specific de concret şi abstracţie, de tragic şi de linişte măruntă. Sufletul grijuliu cu puritatea lui spirituală, dar şi trupească, se arată îngrozit cînd se desparte de cele ale lumii: „Sufletul cînd iese din om, îi este aşa de greaţă de trup şi n-ar intra, Doamne fereşte, înapoi – Zice: «Doamne, în ce hoit am şezut pînă acuma»”. E o viziune care te cutremură asupra păcatului, una tragică în rigurozitatea ei ascetică.

Atitudinea faţă de cosmos, de toate cele ce îl înconjoară este una de respect. După Bobotează, două săptămîni nu se spală rufe, astfel este păzită puritatea apelor care au fost sfinţite. Sînt locuri unde nu se mănîncă din carnea de vită, fiind un păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mănînci?” Hrana este asigurată de porc şi de miel – rînduite să nu lucreze, dar să fie hrană. Frumoasă este îndreptăţirea pisicii şi cîinelui în familie: „Dumnezeu la începutul lumii a dat pîinea, că era ciucalăul de jos de la pămînt şi pînă în vîrf şi spicul era cît paiul de la rădăcină şi pînă sus. Dară o femeie a făcut batjocură de pîine şi Dumnezeu a văzut-o şi de mînie a apucat grîul şi păpuşoiul cu totul, să nu mai aibă oamenii ce mînca. Atunci Maica Domnului a sărit şi a prins cu mîna de spic şi de ciucalău şi a zis: Doamne, îndură-te măcar atîta şi lasă cît să fie pentru mîţă şi cîne! Şi cît a apucat atunci în mînă, atîta a rămas păpuşoiul şi spicul de mare; iar noi azi de pe partea cînelui şi a mîţei trăim, de aceea se cuvine să-i hrănim bine”.

Cu cîtă delicateţe se arată faţă de greierii care i-au intrat în casă. Pentru a-i scoate ciopleşte mai multe furci minuscule, aşează alături cîte un fuior de cîlţ şi de asemeni cîte un fus pe măsură şi le situează în partea unde sînt greierii şi le grăieşte: Dacă în casă mi-aţi venit/ Trebuie să lucraţi, / Nu numai să mîncaţi şi să cîntaţi./ Ori toarceţi,/ Ori vă-ntoarceţi,/ De unde aţi venit. Şi este convingerea că leneşi fiind, se vor reseemna şi vor prefera să plece. În folclor, cum am mai menţionat, munca este un dar firesc şi necesar al vieţii, nu numai al celei de pe pămînt, dar chiar al celei din înălţimile sfinte ale lumii celeilalte. Munca – înţeleasă însă numai ca mijloc de existenţă şi nu de cîştig, adică ferită de lăcomie – e cea mai sfîntă justificare a vieţii tuturor, de la uneltele omului pînă la sfinţi (O.P.).

Un nesfîrşit respect arată ţăranul faţă de tot ce-i rezultat al trudei: „E păcat de scormonit furnicarele, căci furnicile le fac cu multă trudă”. „Cînepa e mare lucru. Ea e sfîntă, căci îl îmbracă pe om şi e aşa de chinuită! La cînepă cîtă muncă e! Femeii care lucrează la cînepă, îi iartă Dumnezeu din păcate. De aceea, nu este mai mare păcat decît a fura cînepă; pe ceea lumea umbli s-o dai, dară n-o ia”. „Ceara e sfinţită; albina atîtea locuri umblă şi adună ceară pentru biserica lui Dumnezeu”. „Pînea să nu steie cu faţa în jos că e mare păcat. Casa să vezi că arde, să nu ieşi pînă nu vei întoarce pînea, ca să stea aşa cum trebuie”.

Sîntem îndreptăţit avertizaţi de cel care a scris Poezie şi cunoaştere etnică: „De această realitate, cîtă mai este, trebuie să ţinem seama şi cînd lăudăm şi cînd, mai ales, înfierăm atîtea din gesturile vieţii ţăranului nostru, gesturi care ni se par de obicei doar pitoreşti, alteori naive, cînd nu chiar stupide şi demne de combătut”.

E o stare care astăzi s-a cronicizat pînă la dispreţ şi, mai grav, pînă la indiferenţă şi apatie.

În optimismul său, răul este privit de sătean ca o necesitate ce se înscrie în ordinea firescului. Pămîntul ca şi omul au dreptul la odihnă. Pentru pămînt vine odihna în anii de secetă cînd nu rodeşte. Este uimitoare capacitatea plugarului de a privi cu înţelegere această odihnă, în fond un dezastru pentru existenţa proprie. Mecanismul folcloric de justificare a răului a funcţionat, se pare, impecabil, însoţit de încrederea neţărmurită în bunătatea şi înţelepciunea divină. Explicarea răului din lume este o constantă preocupare a săteanului. Cum comentează în spirit blagian folcloristul: „De ce cînd Dumnezeu e atît de bun şi de puternic – cel drept suferă şi cel rău trăieşte în huzur; flăcăul moare fără să fi putut măcar să adune păcate în viaţa sa, iar bătrînul care s-a săturat de ea e lăsat tot pe pămînt; de ce bate piatra în satul cutare, iar în cătunul vecin, nu? Explicări la toate acestea, omul vechi căuta să dea tot creştineşte; adică, neştirbind nici un fir din credinţa sa desăvîrşită, în iubirea şi atotputernicia lui Dumnezeu; în perfecţiunea şi necesitatea eternă a rînduielilor lăsate de el pe pămînt.

Poporul nostru priveşte aceste rînduieli ca îmbinate într-un sistem perfect de prevederi, de dreptăţi şi de bunăvoinţe pentru întreaga fire. De ce ne apare însă nouă cu atîtea spărturi, cu atîtea contraziceri chiar? Fiindcă omului îi e interzis să ştie totul. Omul nu-şi poate da seama decît parţial de imensa ordine dumnezeiască şi atunci cu grele jertfe. Totuşi se mulţumeşte, recunoscător, cu atîtea. De ce? Fiindcă e convins că dacă Dumnezeu nu-i dezvăluie mai mult, tot pentru binele lui; căci acest mai mult i-ar întuneca viaţa, l-ar primejdui chiar”.

Şi moartea e privită cu îngăduinţă, chiar compătimită la cîtă alergătură este supusă pentru a-şi împlini slujba. „În credinţele despre moarte se vede mult din acea încre­dinţare a românului, că ceea ce i se ascunde din rînduieli este pentru că aşa e mai bine. Conştiinţa acelei categorice limitări, pe care o aşează Dumnezeu în dezvăluirile sale, e aici permanent vie” (O.P.). Aici este vizibilă cenzura transcendentă a Marelui Anonim prin care este validată o concepţie românească despre Soartă, adică despre statornicirile vieţii şi ale morţii. Fapt care ne scoate de sub incidenţa unui aşa-zis fatalism, fie el şi de sorginte orientală: „Ceea ce pare fatalism nu sunt decît rigorile lucid acceptate ale unei severe concepţii despre ordine, adică rînduială. Lumea toată e un păienjeniş prestabilit de orînduieli care se îmbină armonic. Ele n-au de scop să apese firea ci, dimpotrivă, să o libereze. Mai ales să-l elibereze pe om, să-l facă să poată trăi în spirit, fără să mai aibă grijă de materie. Conştiinţa că trupul e în buna şi neclintita pază a Lui Dumnezeu şi a tuturor celor rînduite de El, îl face pe om să se gîndească mai mult la suflet. De aceea, omul nu poate cunoaşte din acest păienjeniş de rînduieli decît ceea ce nu-i apasă sufletul. De aceea, cunoaşterea dăruită lui îl mulţumeşte, deşi e fragmentară. Concepţia aceasta veche a rînduielii apare astfel ca un imens întreg, din care concepţia modernă – a disciplinei eliberatoare – este numai o parte. Fiindcă rînduială are o perspectivă cosmică, cu totul copleşitoare; disciplina, are cel mult una etnică…” (O.P.)

Există un echilibru între ştiinţă şi oprelişte – un pom al cunoaşterii există totdeauna la îndemînă şi te poţi înfrupta din roadele lui, dar, dacă nu aici, dincolo, de va fi cazul îţi vei primi implacabil pedeapsa: „În ziua de Paşti, totdeauna dimineaţa, cînd preoţii intră în biserică, morţii ies olecuţă mai înainte, şi cine ar sta atunci în biserică i-ar vedea pe toţi – căci s-arată – numai cît acela îndată ar muri”. „Mare păcat e a număra cocoarele, căci ele atunci se rătăcesc. Sunt unii proşti că le numără, dar vai de aceia; aşa rătăcesc şi ei în viaţă. Cînd vezi undeva la o casă că trăiesc rău, să ştii că unul din aceia a trebuit să numere cocoarele.“ Despre blajini se crede că ei stau în pămînt: „şi în ziua de Paştile lor, de ai pune urechea în prag, ai auzi cum strigă şi se bucură că-s Paştile; dar ai rămîne surd toată viaţa”. Săteanul spune: „Dacă vrea Dumnezeu, sau Voia Domnului, dar şi Dumnezeu ştie ce face. În astfel de ziceri nu aflăm resemnare, ci încredere în rînduiala divină. „Dacă Dumnezeu îi ascunde omului anumite certitudini amare, ale destinului său, e pentru ca să poată simţi şi mai mustoase clipele bune ale vieţii. Dumnezeu astfel «ştie ce face» şi omul satului are desăvîrşită încredere în această binevoitoare ştiinţă” (O.P.).

La temelia răului stă păcatul omenesc: „viespea e un copil care şi-a ucis mama; ţînţarii sunt robii diavolului, iscaţi dintr-o pedeapsă dată de Sfîntul Soare, de aceea, n-au curaj să iasă decît după apusul Soarelui”. Un fond arhaic de tradiţii şi eresuri s-a împletit armonic în folclor cu credinţa creştină. „Mitologia noastră, cum pe drept remarcă Ovidiu Papadima, e profund creştină în spiritul ei, păstrînd în acest spirit toată moştenirea armonioasei lumi străvechi autohtone, aşa cum a fost ea încorporată aici de creştinism. Şi peste această lume de gînduri şi imagini, moştenirea din milenii, creştinismul a azvîrlit lumina de sînge a păcatului”.

Izbăvirea de păcat o află în mărturisire, care-l eliberează de apăsarea acestuia. E o mărturisire în care părerile de rău sînt întărite de dorinţa evitării pe viitor a căderii în păcat.

Lumea de dincolo nu-i întocmai cu viziunea teologică, e vag spiritualizată şi cu totul concretă – o transportare în ideal a celei pămînteşti. „Românul se vede în rai îmbrăcat în portul său de sărbătoare, cu căciulă şi opinci, cu perna şi lăicerul său pentru dormit, cu blidul şi lingura sa de mîncare, cu pomul său înflorit, sub care se va trage la umbră. Toate acestea însă el nu crede că le poate lua cu sine, ca barbarii sciţi, care se îngropau cu armele, podoabele, servitorii şi caii.

Chiar aşa, concretă cum apare, lumea de dincolo e pentru român tot de esenţă spirituală” (O.P.).

Pentru a transla această realitate în lumea de dincolo există o singură cale, cum am consemnat mai sus, prin pomană, mai exact prin milostenie, prin dăruire. În această lumină asistăm la înţelegeri întoarse, unde accentul se deplasează energic de la realitatea materială tot la cea spirituală; sufletul omenesc e cel care făureşte deopotrivă şi lumea de aici şi pe cea de dincolo, prin darul din inimă al milosteniei. Încît, în folclor, de multe ori beţivul este văzut într-o lumină binevoitoare: „norocul zice că se ţine de cel beţiv, că acela bea el şi dă şi altuia, îl cheamă, îl cinsteşte, şi-i tot cu voie bună, cu chef, cu veselie, şi Norocul zice că-i place cînd e bucurie şi veselie-n casă, cînd oamenii vorbesc, sfătuiesc, nu să şadă posomorîţi”. Şi hoţia este îndreptăţită atunci cînd e făcută din mare nevoinţă. „De mîncare nu-i păcat să furi, dacă ţi-i foame sau dacă dai şi altuia sărac, căci omul dacă n-ar mînca ar muri. Numai cît omul totdeauna, cînd dă de pomană un lucru ce nu e al său – poate i-a dat cineva – să dea cu mîna dreaptă, iar pe cea stîngă s-o ascundă la spate, căci mîna cea stîngă a Necuratului şi-l spune pe om că n-a dat al său”. Sînt gesturi provenite dintr-un impas de viaţă, nu din lăcomie. Dacă un astfel de gest este justificat de nevoia supravieţuirii, crima nu este acceptată: „Numai să nu ucidă pe altul, căci a lua suflet nu zice Dumnezeu”. Aşa cum, numai cela ce fură şi vinde are păcat, sau dacă fură fără să aibă nevoie. Asistăm la o etică întoarsă, o etică a sărmanului, care nu vrea să calce rînduiala păzind dreptatea străjuită doar de cunoştinţa păcatului de a fura pentru cîştig şi a milei pentru cel ce se zbuciumă de foame (O.P.). Însuşi Domnul dă sfat tîlharului: „Şi cînd îi fura să faci pomană, să faci praznice, să te rogi lui Dumnezeu ca să-ţi meargă bine şi ţie şi celui de la care ai furat; să trăieşti în curăţenie, să nu dai banii pe beţii şi netrebnicii, că atunci nu ţi-a merge în spor nici ţie nici aceluia, şi te-a blestema şi nu-i avea noroc; dar tu să te rogi lui Dumnezeu ca să-i vie mai mult, să nu i se cunoască paguba, şi atunci îi putea trăi şi tu şi el”.

Şi totuşi, postulate etice sînt vizibile şi prevalente în poezia populară. Baladele prezintă ca trăsătură dominantă etnic lealitatea eroului. Spune folcloristul: eroul „nu minte şi nu trădează. Nu întinde capcane laşe duşmanilor şi înfruntă – de multe ori cu o inutilă vitejie – pe cele deschise de alţii. Îşi recunoaşte păcatul, hotărît, şi îşi primeşte calm pedeapsa pentru el. Iar dacă moartea o întîmpină fără vină o acceptă tot atît de senin, nu fiindcă n-ar fi în el o revoltă a fondului său moral, ci pentru că el ştie că trebuie să rămînă drept şi făţiş, înaintea oricărei furtuni, cu atît mai mult cu cît îl sprijină neclintita credinţă în justiţia fără de greşeală, ce îl aşteaptă în «lumea cealaltă»”. Un exemplu între atîtea este balada Pintea viteazul, haiducul trădat de camarazi în laşitatea lor, dat pe mîna poterii, nu se predă şi preferă să moară în luptă.

Pe cît de admirată este lealitatea, pe atît este urîtă de spiritul etnic laşitatea şi trădarea.

Cu mare cruzime este pedepsită trădarea. Cum aflăm din cîntecul bătrînesc Iancu şi Turcul, unde Iancu, spre a scăpa de turc, fuge cu calul spre casă, însă Leana, soţia sa, nu-i deschide. Atunci se întoarce, ucide pe turc, îi ia hainele şi se schimbă cu ele. Astfel costumat este primit de Leana şi ospătat. Îşi descoperă identitatea şi o pedepseşte îngrozitor, o leagă, o unge cu răşină şi-i dă foc, rămînînd surd la rugăminţile ei. Totul ca într-o tragedie antică: „Iancule, Iancuţul meu,/ Să te ierte Dumnezeu./ Nu ţi-e ţie cu păcat?/ Te uiţi la mine cum ard,/ Cum arde trupşorul meu/ Care te iubeai cu el?/ Dară Iancu îi grăia/ Las’ să ardă, draga mea,/ Nu arde din vina mea,/ Arde pentru fapta ta”.

Aici e lucrarea implacabilă a destinului: „Din felul cum îşi vorbesc aceşti oameni, îţi dai seama că ei nu sînt decît ispăşitori şi executori ai unei neînduplecate legi etice. De aceea, ei se înţeleg, suferă, dar nici unul nu-i poate evita împlinirea”.

O altă tragedie, cu mlădieri shakespeariene aflăm în balada Tudorel Tudor: „Tudorel îşi vinde nevasta fiindcă n-are cu ce-şi plăti birul. Ea îi înţelege depresiunea morală şi îl iartă. Un turc îi dă pe ea o avere. Tudorel e acum bogat dar apăsat de durerea faptei sale. Ca să uite, se îmbată mereu. Pleacă să-şi vadă mama. Aceasta nu recunoaşte în străinul bogat pe fiul ei şi îl ucide pe cînd dormea. Între timp soţia lui se întoarce. Turcul, bîntuit de o adîncă presimţire de păcat, cercetase şi îşi dăduse seama că erau frate şi soră, el fiind răpit de turci, pe cînd era copil. Liberă acum, ea se întoarce, află că soţul ei e mort şi se ucide şi ea”.

Şi exemplele sînt numeroase şi pline de înţelesuri etice unde şi păcatul şi virtutea îşi află împlinirea doar prin pedeapsă şi răsplată.

Şi iubirea în folclorul nostru este o şcoală de eroism al virtuţii. În iubire folclorul nu mai stă sub lumină creştină, ci mult mai aproape de viziunea antichităţii, unde dragostea şi frumosul se împletesc. Cosmosul nostru, precum cel antic, este etic în măsura în care este estetic: „În el, binele nu poate fi decît frumos, iar frumosul nu se poate să nu fie recunoscut în lumea binelui. Fiindcă atît cosmosul nostru folcloric – cît şi cel al mitologiei greco-latine – e o lume de simetrii şi nu de individualităţi; o lume de perfecţii prestabilitate şi nu una care se caută încă pe sine; o lume de armonii şi nu de zbuciume. Pentru amîndouă aceste viziuni de viaţă, omul trebuie să se integreze şi fiziceşte în armonia şi perfecţiunea firii. Să nu o contrazică. Să găseşti, adică, în chipul omului – simetriile şi liniştea măreaţă a firii. Frumosul folcloric, ca şi cel antic, e astfel o problemă de proporţii şi nu una în expresie. E şi firesc să fie aşa. Ca să se integreze în armonia firii, omul trebuie să fie şi el însuşi o armonie”.

În poezia populară a iubirii nu afli trimiteri la suflet, importantă şi impozantă este înfăţişarea statutară a omului – urîţenia fiind cu totul repugnată, pînă la a o converti în pedeapsă: Foaie verde trei lalele,/ Mă-nsurai, luai muiere,/ Mă bucurai la pămînt,/ Nu mă uitai la urît!/ Of, pămînt, pămînt, pămînt,/ Te prefăcui în argint,/ în argint şi în aramă/ Şi nu-mi dădui deloc samă!/ Sărace argint bătut,/ Cum te făcui de băut/ Şi-ţi dădui drumul pe gît…

Cît de succint şi plastic este rezumat romanul Ion al lui Liviu Rebreanu.

În admirarea pentru frumos, iubirea înşelată este gata să se resemneze, cum afirmă o fată părăsită pentru alta: De-i lua-o mai frumoasă,/ Dumnezeu să-ţi ţie casă./ De-i lua-o ca şi mine,/ Dumnezeu să-ţi facă bine./ De-i lua-o mai urîtă,/ Dumnezeu să nu-ţi ajute.

Ovidiu Papadima se opune argumentat legendei care statutează cît sîntem de duioşi şi foarte lăsători în voia oarbă a sorţii, deşi folclorul nostru este copleşitor prin energia şi încrederea în viaţă pe care o transmite. „Credinţa aceasta unilaterală, în tristeţea şi fatalismul nostru, mai este apoi întărită de acea genială încremenire a unui moment singular în poezia noastră populară: Mioriţa.

Mioriţa este, însă, greşit înţeleasă în împăcarea ei senină. Folclorul nostru aduce o întreagă lume luminoasă în bucuria imensă de viaţă ce străluceşte în el.

Nici chiar în doină, care e definită de obicei ca o poezie îndeosebi tristă, nu lipsesc, ba chiar sînt din belşug, notele sănătoase şi viguroase de optimism”. Numeroase sînt exemplele din poezia lirică populară la care apelează folcloristul pentru a convinge, cu îndreptăţire, că e poezia unui popor tare, plin de bucuria proaspătă a vieţii, şi ne cere: „Cercetaţi Oraţia de nuntă! Ce cadru sărbătoresc cuprinde, cît de înalţi se văd oamenii în ea: peţitorul e fecior de împărat, iar casa miresei e o curte împărătească. Trimişii peţitorului sunt şi ei boieri vechi şi se poartă în adevăr boiereşte, cu acea demnitate care nu e umflare în pene, fiindcă n-o părăseşte niciodată umorul, cu acea cuviinţă care nu e umilire, fiindcă porneşte într-adevăr din conştiinţa unui fel de nobleţe autohtonă, pe care o are ţărănimea noastră, cînd e curată.

Cercetaţi Pluguşorul! Ce imagine nepreţuită de viaţă plină, bogată! Acel Badea Troian, care e plin de bucuria rodului pe care i-l aduce truda sa înţeleaptă. Acel adevărat imn adus muncii creatoare a celor închinaţi pămîntului, cît de grăitor este!

Cercetaţi colindele! Ele se adresează în chip deosebit, după starea de vîrstă în societatea rurală, a celui sub ale cărui ferestre au poposit colindătorii. De-i flăcău acela care îi primeşte pe colindători – se va evoca în versul arhaic o vînătoare minunată a unui Făt-Frumos sau a unui fecior de împărat. De-s gazde gospodari în vîrstă deplină – colindul se va adresa „cestor curţi, cestor domnii“ şi un întreg tablou de viaţă idilică se va închega. Flori de argint se vor scutura din merii raiului, peste cei din casă, care se trezesc împărăteşte din paturile largi, în noaptea feerică”.

Toate acestea presupun o imagine idealizată de încîntarea sărbătorilor, prin care urcă în lumină un popor conştient de nobleţea lui, conştient de superioritatea lui: „Pe lîngă traiul bun de pe urma porcului ucis de Ignat, românul îşi mai îngăduie fericirea de a se închipui altfel decît în viaţa lui necăjită de Soartă. Se închipuie aşa cum ar trebui să fie împlinit: mîndru ca un adevărat rîmlean, adică urmaş al acelui măreţ popor al Romei, al cărui senat apărea ochilor uimiţi ai barbarilor veniţi în solie, ca o adunare de regi”.

În capitolul final, Folclor şi clasicism, Ovidiu Papadima face o paralelă limpezitoare între ştiinţa modernă şi viziunea folclorică: „Ştiinţa modernă explică omul prin cosmos. Viziunea folclo­rică explică viaţa cosmică prin om. Rezultatul e că în lumea modernă „omul disperă într-o crîncenă singurătate cosmică; pe cînd în cea folclorică el se integrează senin într-o armonie universală. În viziunea pozitivă, cosmosul e un imens vid, punctat arare cu fărîme singuratice de viaţă. În viziunea folclo­rică, e o imensă comunitate de viaţă, în care nici un punct nu e inanimat sau izolat, O infinită ierarhie spirituală leagă armonic infinitul boabelor de nisip cu acela al hăurilor de dincolo de stele. În fiecare piatră stă şi poate vorbi un suflet. Copacii închid apariţii de vrajă. Animalele pot fi oameni pedepsiţi. Spaţiul e cutreierat de duhuri, bune sau rele. Luna, soarele, stelele, sunt fiinţe sau lăcaşuri de spirite. Şi dincolo – dincolo de marginile văzute, dar prezent prin atenţia sa universală şi necontenită – se află marele duh tutelar al lumii. Centrul acestei armonii univer­sale este omul. Fiindcă el e, în materie, imaginea făpturii spiri­tuale a Creatorului lumii. Către el, omul, tinde să se înalţe toată firea neînsufleţită: piatră, plantă, animal. El, omul, transmite spre cer mesajele acestei lumi mărunte, înălţîndu-se el însuşi spre lumea cealaltă, a duhurilor: erou, supraom, duh al dis­trugerii, profet.

Astfel, văzută schematic, e greu să precizezi dacă această ordine e cea folclorică sau cea clasică, antică. Puneţi nume de fauni şi nimfe în lumea pămîntului; nume de eroi, semizei şi zei, în cea de deasupra lui, – şi veţi avea viziunea omului antic. Puneţi numele lui Strîmbă-Lemne, Statu-Palmă-Barbă-Cot, al Ielelor şi al Mumei Pădurii; închipuiţi-vă că spaţiul tot e prive­gheat de trei sfinte, pe care noi le vedem ca trei stele mici; că soarele e un om sfînt… şi veţi avea viziunea noastră folclorică.

Fiindcă viziunea clasicismului antic şi viziunea folclorică – atît cît se mai păstrează, fărîmată, azi – au aceeaşi rădăcină: acea miraculos de înţeleaptă înţelegere a lumii, pe care şi-a închegat-o, în adîncuri de vremi, omul vechi, pe care nu-l cunoaştem încă aşa cum trebuie”.

Şi am putea adăuga, într-o lume otv-izată şi tabloidizată, bombardată prost mediatic, nici nu se mai întrezăreşte şansa de a-l cunoaşte.

Nu ne vom smulge din aplatizarea postmodernă decît în măsura în care o întoarcere la izvoare, la rădăcinile României reale, atît cît a mai rămas după numeroasele cataclisme economice şi sociale care s-au abătut peste noi. Folclorul este un nisus formativus, care e greu de crezut că odată pierdut va fi înlocuit de internet.

Cercetarea spiritualităţii rustice ne-ar putea reda umanitatea, un univers pluridimensional care să ne elibereze din capcană orizontului plat în care homo videns navighează, unde omul plat îşi pierde clipă de clipă dimensiunea profund umană.

Avînd acces la România profundă, fiind deschişi spre cunoaşterea ei avem şansa să aflăm calea şi, precum Anteu în atingerea cu Geea, puterea de a ne elibera de marasmul aplatizării, multiculturalismului şi globalizării galopante (foto: irinamonica.wordpress.com).