Elogiul tradiționalismului

Orice societate trăieşte dual, căutând să îmbine, când mai armonic când mai tensionat, cele două linii de evoluţie interioară: cea inovatoare-liberală şi cea tradiţionalist-conservatoare. Studii sociologice serioase au devoalat funcţionarea acestui mecanism şi adeseori au detaliat profilul aparte pe care cele două dimensiuni le capătă de la ţară laţarăsau la civilizaţii diferite.

În România, comunismul a bulversat într-o anumită măsură această schemă de evoluţie deoarece prin trăsăturile sale atipice regimul totalitar a conservat fragmente din social dar a şi inovat masiv (nu neapărat în sensul bun al cuvântului). Rezultatul pare să fie astăzi o societate care încă îşi caută furibund busola orientării dar care, treptat, se aşează pe cele două linii fundamentale. Problema e însă pasiunea explozivă, de tip latin, care se pune în conturarea celor două modalităţi de a trăi, explica şi simţi viaţa, de a promova valori şi de a construi viitorul. Prea mulţi le văd complet separate, prea mulţi vin cu idei radicale şi critici tranşante, într-un sens sau altul, suficient de mulţi nu acceptă scenariul convieţuirii într-un întreg armonios în care inovarea şi tradiţia nu ar trebui să se ciocnească generând ură ci să se accepte reciproc, preluând una de la cealaltă detalii cu adevărat utile societăţii.

Derularea istoriei postdecembriste a României s-a făcut în aceleaşi cadre: un deceniu conservator (1990-2000) şi o decadă inovatoare (2000-2010), în care societatea s-a deschis, a acceptat schimbările necesare şi s-a racordat la standarde continentale. De multe ori aceste metamorfoze, care aveau şi efecte secundare, nu au putut fi acceptate uşor de unii indivizi ieşiţi dintr-un comunism simplificator şi rigid. Pe lângă progresul alert, modernizarea României a adus cu ea şi detalii care chiar dacă nu aveau efecte absolut imediate erau destul de vizibile şi iritau sensibilităţile umane: acceptarea minorităţilor sexuale, deriva familiei, devalorizarea religiei, promovarea modelelor europene şi trecerea în penumbră a celor autohtone, diluarea conştiinţei unui destin naţional comun.

De observat că la români, în noile vremuri capitaliste, “moda” a început să bată înţelepciunea iar curentul inovator are toate şansele să se ducă dincolo de limitele raţiunii, generând entropii sociale egale cu haosul şi dezorientarea. După cum se vede, nu suntem nicicum un popor cumpătat, precum japonezii de pildă, care să preluăm noul cu măsură şi care să adaptăm treptat la specificul local ideile şugubeţe venite de aiurea. Noile generaţii trăiesc cu pasiune schimbarea, poate într-un stil de viaţă comod şi facil, preferând cunoaşterii şi experimentării valorilor proprii libertatea absolută, cu nuanţe de individualism, hedonism iresponsabil şi egolatrie.

După legile sociologiei va veni probabil şi o reacţie tradiţionalistă, o revanşă a consevatorismului faţă de presiunile schimbării accelerate. Aceasta nu va arăta ca acum 70 sau 20 de ani ci va avea un contur nou, adaptat timpurilor actuale. Să mai precizăm că aceste concepte nu au nimic de-a face cu partidele şi grupurile politice care au confiscat titlurile respective, doar pentru interese restrânse şi meschine. Un curent conservator nu poate fi alcătuit din foşti securişti, capitalişti feroci, fripturişti politici sau mahalagii sfertodocţi puşi pe căpătuială. Revanşa tradiţiei va veni dinspre o pătură culturală educată, cu simţul valorii şi responsabilităţii, cu o moralitate clară în atitudini şi comportament şi cu un discurs al decenţei şi echilibrului. Să mai precizăm că noul profil al tradiţiei nu va semăna întru totul cu ce puteam vedea în trecut deoarece el a internalizat, în ultimii 20 de ani, modernizarea şi democratizarea, acceptând părţi bune ale inovaţiilor liberale. Noul curent nu propăvăduieşte stagnarea şi osificarea societăţii, închinarea la un tezaur mort, ci modernizarea treptată, cu măsură, dinamica vie a existenţei cotidiene, acceptarea înţeleaptă a schimbărilor care folosesc şi care nu bulversează societatea. E mai interesat, poate, de conservarea moştenirii civilizaţionale, de educarea noilor generaţii în duh european dar şi autohton, cu depăşirea acelei ignoranţe culturale şi a indiferentismului care au condus azi spre un tineret suspendat, fără rădăcini identitare.

A fi tradiţionalist în România secolului XXI e de zece ori mai dificil decât a fi inovator. Poţi fi ultradeschis modernităţii filosofând degajat dintr-un bar, fără a ridica un deget, teoretizând egoist doar propriile plăceri şi uzând de un set minim de stereotipuri liberale, declarând depăşite toate principiile bune ale trecutului, acceptând orice şi negând un simţ mai înalt al responsabilităţii comunitare. În schimb, nu poţi fi tradiţionalist decât prin cunoaştere şi experimentare, printr-un efort de educaţie şi instrucţie, de recunoaştere a valorilor, de trăire într-un simţ al echilibrului, moralităţii şi înţelepciunii. A citi cărţile mari ale civilizaţiei tale, a te raporta la modele şi persnalităţi veritabile care au ridicat România modernă, a percepe rolul echilibrator al creştinismului, a da dovadă de responsabilitate în comunitate, a respecta familia şi creaţia, a-ţi stima semenii şi a te durea sufletul pentru deriva naţiunii tale – acestea sunt poate reperele prime şi vizibile ale unui tradiţionalist.

Dar nu se ajunge uşor aici. Pentru că nu e doar o chestiune de instrucţie, care se învaţă pur şi simplu, e şi o chestiune de simţire, care se traduce într-o capacitate spirituală aparte de percepere şi trăire a vieţii. De aceea, pentru a se ajunge acolo, e nevoie ca omul să întâlnească iniţiatori de valoare, oameni cu inspiraţie care să-i schimbe viziunea şi să-i deschidă perspective noi asupra sensului vieţii. E nevoie şi de un efort personal şi de o voinţă spre autodepăşire, în final… de o şlefuire într-o direcţie spiritualizată. Acestea pot fi dobândite nu atât din evenimente şi fapte speciale cât din măruntul dar profundul cotidian. Pentru cunoaşterea ta şi a propriei civilizaţii poate nimic nu e mai frumos decât să străbaţi ţara la pas, încercând să ieşi din iluzia urbană şi să te racordezi la real. Cetăţile în ruină îţi vor spune poveştile lor măreţe, conacele boiereşti şi princiare te vor încânta cu fascinaţia trecutului, satele-muzeu îţi vor arăta tihna lumii vii, munţii cu păduri de brazi te vor primi cu generozitate, mănăstirile pitite între culmi îţi vor oferi liniştea interioară iar discuţiile despre idealurile viitoare pot părea mai cu sens într-un spaţiu atemporal.

Pentru încă mult timp de acum încolo, românii vor balansa între inovaţie şi tradiţie. Important este ca disputa să fie înlocuită cu dialog iar grupurile să se cunoască şi să-şi accepte parte din valori, din modele şi din propuneri. Ideală ar fi evitarea unor tensiuni deschise şi tratarea cu maturitate a responsabilităţii comune pentru viitor.