Tăcerea Europei de Est

Existenţa noastră într-un spaţiu bine demarcat, care are deja o marcă de identitate, ne obligă să gândim prezentul şi viitorul la o scară regională. Aparţinem unei vaste arii atipice, conglomerat de naţiuni şi state, care posedă suficiente caracteristici comune dar şi numeroase diferenţieri, de la nord la sud, de la est la vest, în funcţie de religie, cultură sau nivel de dezvoltare. Semănăm oarecum cu Europa de Vest, dar niciodată nu putem fi turnaţi în aceleaşi tipare, avem virtuţi aparte, dar şi slăbiciuni multiple. Mai întotdeauna ne dorim un altfel de destin şi insistăm să ne iluzionăm că într-o zi Europa de Est va reuşi să-şi depăşească neputinţele, arzând şi ea, dacă nu într-o misiune planetară, măcar într-o strategie dinamică, care să aducă o amprentă nouă în politica mondială.

Dacă vom coborî în istorie vom descoperi puţine momente în care est-europenii, fie aflaţi în stadiul de neamuri războinice turbulente fie deja ajunşi la state cu organizare centralizată, au impresionat lumea din jur şi au atras atenţia asupra unor posibile centre de putere aflate aici. Acum aproape un mileniu maghiarii pustiau regiunile germanice iar sârbii şi bulgarii clădeau imperii efemere care, în porniri de glorie medievală, asediau Constantinopolul bizantin. Spre finalul Evului Mediu şi începutul modernităţii Ungaria îşi pusese hotarul la Marea Adriatică şi ajunsese mai puternică decât Austria iar polonezii cucereau Moscova şi Kievul. Totuşi, estul european a fost prea eterogen pentru a se solidariza într-un întreg cu trăsături distincte. În plus, largi arii geografice gravitau spre mari puteri, preluând detali culturale atât de diferite între ele. Balcanii au rămas sub influenţă turcească, Croaţia, Ungaria şi Polonia au mers în orbita spaţiului german iar Rusia şi-a făcut şi ea simţită prezenţa, uneori în mod brutal, alteori în chip modernizator, în vaste zone, de la Baltică la Marea Neagră.

Sub un asemenea destin fragmentat, nu s-a putut dezvolta un tipar est-european unic, identificabil cu anumite contururi de civilizaţie, de putere sau de religie. În plus, ciclul creşterii şi descreşterii statelor dintre Rusia, Turcia şi Europa Occidentală a fost atât de inegal şi surprinzător încât o ţară precum Polonia dispărea de pe hartă după ce la 1683 fusese declarată salvatoarea Europei creştine la asediul Vienei iar România îşi dubla în mod suprinzător suprafaţa la începutul secolului XX. O constantă totuşi era observabilă peste secole de zbucium: în Europa de Est nu exista nici forţa, nici suflul, nici încăpăţânarea sau dibăcia ca un stat să se menţină mult timp ca o putere mijlocie solidă şi cu o politică predictibilă pe termen lung. Efortul, entuziasmul şi energetismul esticilor se stingeau după câteva generaţii sau pur şi simplu marele joc internaţional se întorcea împotriva lor, făcând din Europa de Est doar o victimă uşor de împărţit între marile puteri care vegheau la extremităţile continentului.

Aflaţi într-un contact destul de strâns cu vecini din Occident sau Orient – creatori de civilizaţii şi modele culturale atractive, esticii au preluat permanent şi au mixat importurile cu propriile creaţii, construnind aici un altfel de Vest, unul cu apucături mai leneşe şi orientale, dar cu aceleaşi pretenţii de mărire şi cu dorinţa de a semăna întru-câtva cu originalul atlantic. Apoi, chiar Occidentul a impus estului european standardele, tiparele şi direcţiile de dezvoltare. După cum argumenta Larry Wolf în „Inventarea Europei de Est”, spaţiile vaste de dincolo de lumea germană erau interpretate ca o reflecţie deformată şi imperfectă a ceea ce se întindea între Viena şi Londra. S-au construit geografii simbolice şi intelectuale în care „micii” europeni, cei mai puţin civilizaţi şi dezvoltaţi, arătau ca o vitrină a curiozităţilor pentru “fraţii” apuseni. În acelaşi timp, însă, plasaţi atât de aproape de Vest, esticii nu puteau evolua diferit şi nici nu reuşeau să construiască vreo civilizaţie cu totul originală. Poate doar emblema ortodoxiei aducea ceva nou peste modelele care se zbăteau în mimetism, imitând norme, instituţii şi proiecte de succes lansate în Occident.

Totuşi, secolul XX a adus o marcă mai autentică prin care est-europenii s-au autodefinit şi la ei acasă dar şi în relaţiile cu lumea largă. Probabil că abia în acest secol statele dintre Baltica şi Balcani au ajuns la o conştiinţă de sine şi la o dezvoltare economică, suficient de importante încât să afirme deschis ambiţii individualizate şi proiecte originale. Perfectarea statelor-naţiuni în Est, ca urmare a aceloraşi experienţe de război, până în 1919, a oferit o lecţie bună pentru viitor: doar în alianţă şi apărând interesele devenite comune, esticii îşi puteau consolida destinul şi puteau veni la masa marilor puteri cu propriile planuri. Mica Înţelegere (Cehoslovacia, România, Iugoslavia) şi Antanta Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia), prima cu mult mai avansată decât cea de-a doua, au fost exemple, oarecum reuşite, despre cum se pot organiza naţiunile est-europene.

Apoi, în mod paradoxal, experienţa comunistă ne oferă ce-a de-a doua condiţie pentru ridicarea Estului. A doua jumătate a secolului XX a fost una din puţinele perioade în care Europa de Est a contat cu adevărat în raporturile dintre marile puteri. Acest lucru s-a întâmplat, nu doar pentru că regiunea suplimenta puterea Moscovei, ci pentru că exercita, pentru alte zone geografice, aceeaşi fascinantă atracţie ca şi „fratele mai mare” – U.R.S.S. Ideologia şi doar ideologia a fost o armă originală în mâinile esticilor, care i-a scos din anonimat. Prin ea au fost deschise porţi către lumile arabă, asiatică sau africană, prin ea au fost stabilite înţelegeri economice, prin ea s-au legat amiciiţii culturale şi personale, considerate absolut utopice şi irealizabile nu cu mult timp în urmă. Într-un fel sau altul, Europa de Est a deţinut pentru 40 de ani o soft power care o făcea interesantă pentru naţiunile emergente şi care impunea respect şi statelor occidentale.

Aşadar, alianţele bazate pe valori şi scopuri comune, precum şi utilizarea unor idelogii noi şi atractive (dar asta înseamnă capacitatea de creativitate!) pot fi cheile revigorării Europei de Est în plan internaţional. Evident, în spatele acestor construcţii de putere e obligatoriu să fie nişte societăţi dezvoltate economic, cu o bună guvernare acasă, cu mijloace culturale şi de propagandă importante, cu stabilitate politică şi cu voinţă către derularea unor proiecte comune. Sincer vorbind, esticii nu au trecut însă de primul stadiu, cu asigurarea condiţiilor de bază, iar din acest motiv nici nu tind către idealuri mai curajoase, ci duc o existenţă anostă, în siajul marilor vecini europeni.

Dacă privim la ultimele două decade din zbuciumul relaţiilor internaţionale vom constata o tăcere superbă a Europei de Est, în era post-sovietică. Obiectivele au fost minime … şi uşor realizabile la scara istoriei: integrarea în alianţele şi instituţiile fondate de occidentali în timpul Războiului Rece, pentru forţarea solidarizării europene. Odată intrate acolo, ţările estice s-au conformat unei diplomaţii birocratizate şi lipsită de iniţiative particulare, aliniindu-se la poziţiile vreunui stat occidental într-o chestiune sau alta. În rest, a dispărut originalitatea, nota specială a esticilor, obiectivele specifice sau interesele distincte. O singură notă discordantă, alianţa cu America în timpul celui de-Al Doilea Război din Golf, unde esticii au dorit cu intensitate să-şi arate loialitatea faţă de o superputere care le putea asigura şi liniştea acasă, în faţa micilor şi meschinelor presiuni ale Rusiei. Plus o zvâcnire de orgoliu (care aminteşte de mândria unui Jan Sobieski) atunci când Polonia a preluat administrarea unei treimi din teritoriul Irakului, arogându-şi puteri şi responsabilităţi care, chiar dacă depăşeau capacităţile şi experienţa sa internaţională, se construiau într-o simbolistică demnă de luat în seamă.

Avem totuşi astăzi un Est inert, mânat încă de rivalităţi interne, care îşi croieşte diplomaţia după aceleaşi linii tradiţionale uşor de descifrat. Polonia şi România au o problemă cu Rusia, şi pentru asta vor găzdui scutul antirachetă, Cehia, Ungaria şi Croaţia merg pe mâna Germaniei iar ţările balcanice încă valsează din criză în criză, de la economie la exacerbarea etnicităţii. În plus, puseurile naţionliste se păstrează, mai ales în jurul Ungariei, Macedoniei şi Serbiei. De un Est unitar şi omogen nu poate fi vorba. Doar reactivarea vechilor simpatii şi alianţe (care converg şi pe linia vechilor temeri) poate aduce şi redescoperirea unor ţeluri comune. Înainte de toate însă, e necesar să se conştientizeze că prin adâncirea colaborării şi prin înmulţirea proiectelor regionale se pot obţine multe avantaje. Şi, în timp, poate şi o nouă marcă de identitate în politica externă. Liniile vechilor simpatii regionale ( Polonia-Cehia- Romania-Serbia) nu sunt însă constante, şi de multe ori diplomaţiile maghiară şi bulagară se dovedesc mai inventive şi mai atractive. Astfel încât, o grupare estică se poate forma pe scheme tradiţionale dar şi absolut noi.

În ideea valorizării unei ideologii la modă, ca punct de plecare pentru o ofensivă internaţională, extinderea democraţiei şi respectul pentru drepturile omului sunt detalii care se pliază bine, astăzi, atât pe scopurile de moment cât şi pe eficienţa unei posibile strategii de politică externă. În plus, această dimensiune ar folosi cu adevărat est-europenilor în încercarea de a securiza spaţiile apropiate (fosta U.R.S.S.) şi a le face mai propice colaborării economice şi politice. În acest sens, Polonia a început demult o ofensivă spre Est, pentru democratizare, alocând resurse economice şi diplomatice, cheltuind energii şi depunând un efort considerabil. Chiar marele proiect al Parteneriatului Estic a fost o iniţiativă lăudabilă a Varşoviei, prea puţin însă sprijinită de Vest sau de alte state din Europa Centrală sau de Sud- Est. Pe aceeaşi linie, oarecum, Cehia se implica activ pentru sprijinirea drepturilor omului în Myanmar şi ţări din Africa. Georgia, supusă presiunii ruse a primit ajutorul necondiţionat al Poloniei iar Caucazul, în general, ar trebui să stea în atenţia est-europenilor, ca teritoriu vecin geopolitic.

În această direcţie, preluarea preşedinţiei U.E. de către Polonia, la 1 iulie 2011, ar trebui să fie un semn de consolidare a unei strategii de bună vecinătate spre Urali şi Asia Centrală. În septembrie, va fi un mare summit al Parteneriatului Estic, unde se va face un bilanţ, cu reuşite şi deziluzii, şi se vor trasa noi obiective de viitor, pentru o imnportantă politică spre Est. Oricum, pentru a deveni eficientă, ea are nevoie de resurse suplimentare dar şi de implicarea activă a altor parteneri, apuseni sau răsăriteni.

Din nefericire, criza economică a declanşat probleme interne ale Europei, iar visul unei ofensive diplomatice, culturale sau ideologice spre alte spaţii devine unul iluzoriu pe termen scurt. Criza ne-a reamintit că, adeseori, orgoliile şi accesele de superioritate ale europenilor sunt vanităţi periculoase. Vidul se poate naşte chiar pe bătrânul continent şi nu doar Grecia e un punct vulnerabil. Dacă ar fi să aplicăm estului european unele din criteriile utilizate la analiza statelor eşuate (legimitatea statului, sărăcie şi declin economic, calitatea serviciilor publice, scindarea elitelor, etc.) am observa că ţări precum Belarus, Moldova sau Kossovo sunt prea aproape de limita prăpastiei pentru a neglija situaţia prezentă. Şi nu am fi prea critici dacă am aduce în apropiere şi România, Albania, Ucraina – unde prăbuşirea economiei şi interminabilele dispute politice interne au divizat aproape iremediabil societăţile europene. Aşadar, cu greu mai putem imagina o „voce” internaţională a estului european atât timp cât problemele de acasă îl transformă într-o regiune de mâna a doua, teren al discordiilor moderne şi al experimentelor efectuate de marile puteri.

Soluţiile există, fără a fi miraculoase, dar implică voinţa şi atenţia actorilor din această arie geografică. Din păcate, nimeni nu şi-a mai pus problema unui summit al Estului, după 1990, pentru identificarea problemelor existente (naţionalism radical, dispute teritoriale, criză economică, lipsa de legitimitate a unor state, provocări internaţionale). Din acest motiv, probabil s-ar impune mai întâi stabilizarea Estului şi lansarea unor proiecte regionale care să asigure creşterea economică, bunăstarea, cooperarea culturală, buna guvernare, respectul drepturilor omului şi eliminarea vulnerabilităţilor majore – gen Transnistria. Abia apoi, Estul european se poate regăsi pe sine, îşi poate construi o solidă marcă de identitate şi poate lansa obiective proprii în vecinătatea apropiată sau în plan internaţional. Geopolitic vorbind, esticii ar trebui să aibă ceva de spus Vestului european, fostului spaţiu al U.R.S.S., Mediteranei Orientale şi Orientului Mijlociu. Acestea sunt spaţiile din proximitate, care la rândul lor influenţează economic, civilizaţional, şi ca probleme de securitate, Europa de Est. Se impune, de aceea, o interacţiune gândită în termeni politici şi de strategii bine articulate, în interiorul regiunii, pentru coordonare şi solidarizare. Iar dacă se doresc a fi şi actori activi în emisfera nordică, esticii ar trebui să gândească rapid şi ideologii atractive pe care să le propună celorlalţi. Eventual unele pe care să nu le practice Occidentul şi care nu au fost uzate de lumea apuseană.